ICCJ. Decizia nr. 7481/2004. Contencios. Anulare decizie A.N.V. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7481/2004
Dosar nr. 499/2004
Şedinţa publică din 12 octombrie 2002
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 16 septembrie 2003, SC T.I. SRL a solicitat ca în contradictoriu cu Direcţia Generală a Vămilor, să se dispună anularea deciziei nr. 1345 din 2 septembrie 2003, prin care pârâta a stabilit că încetează autorizaţia de concesionare în vamă nr. 98 din 18 ianuarie 2002, având ca titular pe reclamantă, ca nelegală.
Prin sentinţa civilă nr. 1593 din 14 octombrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins acţiunea, ca inadmisibilă, reţinând că reclamanta nu s-a conformat prevederilor art. 5 din Legea nr. 29/1990, privitoare la procedura administrativă prealabilă, adresându-se pentru apărarea dreptului său, direct instanţei de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, reclamanta SC T.I. SRL.
Recurenta a susţinut că în mod eronat, prima instanţă a soluţionat cauza, pe baza excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, întrucât prin dispoziţiile art. 100 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, s-a instituit în materie, o procedură derogatorie de la dreptul comun reprezentat de Legea nr. 29/1990, pentru contestarea unui act administrativ.
Textul menţionat este imperativ şi nu permite alte interpretări privind modul de exercitare a căii de atac împotriva actului administrativ, de anulare a autorizaţiei de comisionar vamal, care trebuie îndreptată la instanţa de contencios administrativ competentă.
S-a cerut admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.
Critica este întemeiată.
Potrivit art. 100 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal al României, aprobat prin HG nr. 1114/2002, Decizia de anulare a autorizaţiei de comisionar în vamă, precum şi Decizia de suspendare a acesteia, pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ competentă.
Norma juridică are indiscutabil, un caracter procedural şi imperativ, care nu permite alte interpretări privind calea de urmat pentru soluţionarea acţiunii îndreptate împotriva unei asemenea decizii.
Ea a instituit o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, reprezentat de Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, pentru controlul jurisdicţional al actelor administrative de autoritate.
În aceste condiţii, în mod greşit prima instanţă a considerat că reclamanta trebuia să urmeze calea recursului administrativ prevăzută de art. 5 al legii organice şi nu a aplicat dispoziţiile legii speciale, care dispensa societatea comercială de această obligaţie.
Soluţionând cauza, pe baza unei excepţii de procedură, reţinută din oficiu şi respingând acţiunea, ca inadmisibilă, instanţa a pronunţat o hotărâre, cu încălcarea esenţială a legii, de natură a prejudicia grav pe reclamantă.
Faţă de considerentele expuse, urmează a se admite recursul şi a fi casată sentinţa, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.
Văzând şi dispoziţiile art. 313 C. proc. civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC T.I. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1593 din 14 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7479/2004. Contencios. Anulare act control... | ICCJ. Decizia nr. 7510/2004. Contencios. Anularea Caietului de... → |
|---|
