ICCJ. Decizia nr. 7845/2004. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 13 iunie 2003, pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A.N.P.I., prin reprezentant legal, a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta C.N.V.M., să se constate că C.N.V.M. a încălcat dispozițiile art. 4 și 6 ale Legii nr. 52/2003, în condițiile în care C.N.V.M. este subiect al acestei legi, să fie obligată pârâta C.N.V.M., să-i pună la dispoziție, în mod automat, toate proiectele actelor administrative de autoritate pe care le va iniția în aplicarea Legii nr. 513/2002, în acord cu prevederile art. 6 din Legea nr. 52/2003.
Reclamanta A.N.P.I. a mai solicitat ca C.N.V.M., să fie obligată la plata unor daune morale de 100.000.000 lei, pentru refuzul de a-i pune la dispoziție "Regulamentul privind autorizarea și funcționarea societăților de administrare a investițiilor, a fondurilor descrise de investiții și a depozitărilor.
în motivarea acțiunii formulate, reclamanta A.N.P.I. a menționat că, deși a solicitat C.N.V.M., să i se pună la dispoziție pentru analiză și propuneri, pe suport de hârtie, toate proiectele actelor de autoritate privind fondurile de investiții, pe care C.N.V.M. intenționează că nu are nici o obligație față de ea, potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 52/2003, invocată de reclamantă, motivat de împrejurarea că A.N.P.I. nu face parte din categoria autorităților privind transparența decizională în administrația publică.
Curtea de Apel București, prin sentința civilă nr. 1462 din 29 septembrie 2003, a respins excepția de tardivitate a introducerii acțiunii, formulată de pârâta C.N.V.M. și, totodată, a respins ca inadmisibilă, acțiunea reclamantei A.N.P.I., în raport cu obiectul acesteia.
Instanța de fond a reținut pe de o parte, că primul capăt de cerere al acțiunii reclamantei este în realitate, o cerere în constatare, supusă prevederilor art. 111 C. proc. civ., inadmisibilă în materia contenciosului administrativ.
Cu privire la celelalte capete de cerere, s-a reținut că acestea au obiect nedeterminat, referindu-se la comunicarea unor acte viitoare și eventuale pe care C.N.V.M. le va iniția, mai cu seamă că în speță nu s-a invocat existența unei proceduri de elaborare a unui anume proiect de act normativ, în curs de desfășurare la C.N.V.M.
împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs reclamanta A.N.P.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând în drept, dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 și ale art. 3041C. proc. civ. și solicitând casarea acesteia și în fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, mai puțin al doilea capăt de casare, la judecarea căruia se renunță.
Printr-un prin motiv de recurs, recurenta A.N.P.I. arată că instanța de fond în mod greșit a reținut că solicitarea de-a se constata că C.N.V.M. este subiect ale Legii nr. 52/2002, privind transparența decizională, face obiectul unei acțiuni civile în constatare și a respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil, întrucât o astfel de acțiune este de competența instanței de contencios administrativ, deoarece privea anularea contestației făcute împotriva unui act administrativ, pe care recurenta îl consideră nelegal. în plus, se arată că numai instanța de contencios administrativ poate stabili dacă o anume autoritate publică, în speță C.N.V.M., a respectat sau nu, prevederile legale în exercitarea atribuțiunilor sale.
Prin al doilea motiv de recurs prezentat, recurenta menționează că în mod greșit instanța a respins cererea de acordare a daunelor morale, ca neargumentată, chiar dacă era obligația reclamantei să dovedească existența prejudiciului, conform Legii nr. 29/1990, deoarece nu a fost aplicat și nu a exercitat rolul activ al instanțelor judecătorești.
Examinând motivele de recurs prezentate, prin prisma prevederilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 și ale art. 3041C. proc. civ., înalta Curte a reținut că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente.
Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică, prevede în mod expres în art. 4, că autoritățile administrației publice obligate să respecte dispozițiile prezentei legi, sunt autoritățile administrației publice centrale și autoritățile administrației publice locale.
Solicitarea reclamantei-recurente, de a se stabili pe calea unei hotărâri judecătorești pronunțate de instanța de contencios administrativ, că C.N.V.M., ca autoritate administrativă autonomă cu personalitate juridică, subordonată Parlamentului României, astfel cum se precizează în mod expres în O.U.G. nr. 25/2002 privind aprobarea Statutului C.N.V.M. (aprobată și modificată prin Legea nr. 514/2002), nu poate fi primită, întemeiată pe prevederile Legii nr. 29/1990, așa cum s-a precizat, astfel că instanța de fond în mod corect a respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil.
O astfel de solicitare ar putea fi supusă, spre soluționare, pe calea unei acțiuni în constatare declarative, conform art. 111 C. proc. civ., fiind evident din cuprinsul acțiunii reclamantei-recurente, că aceasta solicită constatarea judecătorească a existenței unei situații juridice, respectiv că C.N.V.M., ca autoritate administrativă autonomă subordonată Parlamentului, se circumscrie sferei de reglementare a Legii nr. 52/2003, este obligată să respecte și să aplice prevederile acesteia.
O astfel de cerere nu poate fi, însă, soluționată de instanța de contencios administrativ, potrivit Legii nr. 29/1990, întrucât în art. 1 din acest act normativ, se prevede în mod expres că obiectul unei acțiuni în contencios administrativ îl poate constituie fie anularea unui act vătămător, fie obligarea la emiterea lui, pentru recunoașterea unui drept pretins, prin constatarea refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri, nici una din aceste condiții și sau pretinse, nefiind aplicabile în cauză.
înalta Curte a reținut că și cel de-al doilea motiv de recurs este nefondat, apreciind că în mod corect instanța de fond a respins ca nemotivată și neargumentată, cererea de acordare a daunelor morale, în sumă de 100.000.000 lei, pentru refuzul comunicării unui regulament privitor la autorizarea și funcționarea societăților de administrare a investițiilor (M. Of. nr. 437 bis/1.06.2003), în condițiile în care acțiunea reclamantei-recurente a fost introdusă la 13 iunie 2003 și primul termen de judecată a fost acordat la 6 august 2003.
Susținerea recurentei, că instanța de fond nu și-a exercitat rolul activ, în ceea ce privește dovezile ce susțineau cererea de acordare a daunelor morale, nu poate fi primită, pe de-o parte, pentru că în mod corect instanța de fond a reținut că acest capăt de cerere nu a fost cu nimic probat și/sau dovedit de reclamanta-recurentă, iar pe de alta, întrucât rolul activ al instanței de judecată nu presupune și nu poate face niciodată abstracție de drepturile și îndatoririle procesuale ale părților. Astfel, numai părților le revine sarcina probațiunii (actori incumbit probațio) și cum în cauza de față, reclamanta-recurentă nu și-a probat și dovedit pretențiile formulate, cererea sa în mod corect a fost respinsă de instanța de fond.
Pentru considerentele sus-menționate, recursul de față a fost respins ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii legale și temeinice pronunțată de instanța de fond.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7922/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 7838/2004. Contencios → |
|---|
