ICCJ. Decizia nr. 7924/2004. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 2 din 27 februarie 2003, Colegiul jurisdicțional Sălaj a admis în parte actul de sesizare nr. 9250 din 12 noiembrie 2002 a Procurorului financiar de pe lângă Camera de Conturi Sălaj, privind pe pârâta păgubită SC A.T. SA Șimleu Silvaniei și pe pârâții H.G., J.N. și M.E. și în consecință:
1 - A obligat SC A.T. SA, la plata sumei de 15.235.423 lei reprezentând majorări de întârziere calculate până la data pronunțării și în continuare, majorări datorate pentru virarea cu întârziere a sumelor încasate în baza Legii nr. 112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe trecute în proprietatea statului, către bugetul de stat;
2 - A respins ca neîntemeiat, capătul 2 din actul de sesizare, privind obligarea, în solidar, a pârâților H.G., M.E. și J.N., la plata sumei de 15.235.423 lei, reprezentând echivalentul majorărilor de întârziere calculate până la data de 20 februarie 2003 și în continuare, către SC A.T. SA;
3 - A obligat SC A.T. SA, la plata sumei de 76.063.420 lei, reprezentând încasările din vânzarea locuințelor construite din fondurile statului, conform prevederilor Decretului - lege nr. 61/1990, plus majorările de întârziere în sumă de 27.024.841 lei, aferente sumelor nevirate sau virate cu întârziere, calculate până la data pronunțării hotărârii și în continuare, către bugetul local al orașului Șimleu Silvaniei;
4 - A respins capătul 4 din actul de sesizare privind obligarea în solidar a părților H.G., M.E. și J.N., la plata sumei de 22.498.799 lei, egală cu majorările de întârziere calculate până la data de 20 februarie 2003 și în continuare, către SC A.T. SA;
5 - A respins ca nefondat, capătul 5 din actul de sesizare privind obligarea SC A.T. SA, la plata sumei de 5.347.548.000 lei, reprezentând subvenția pentru energia termică acordată în plus pentru anul 2001, la care se adaugă majorări de întârziere, în sumă de 1.459.880.604 lei, calculate până la 31 octombrie 2002, către bugetul de stat;
6 - A respins ca lipsit de obiect, capătul 6 din actul de sesizare privind obligarea, în solidar, a pârâtelor H.G. și J.N., la plata sumei de 1.459.880.604 lei, reprezentând echivalentul majorărilor de întârziere calculate până la data de 31 octombrie 2002, către SC A.T. SA;
7 - A obligat SC A.T. SA, la plata sumei de 12.072.198 lei, reprezentând cota parte din profitul pe anii 1997 și 1998, care nu a fost achitat salariaților, până la împlinirea termenului de prescripție, către bugetul local al orașului Șimleu Silvaniei;
8 - A revocat măsurile asiguratorii luate prin încheierea de ședință de la 18 decembrie 2002;
9 - A fost obligată SC A.T. SA, la 300.000 la cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că Direcția de Control Financiar Ulterior din cadrul Camerei de Conturi Județene Sălaj a verificat evoluția și modul de administrare al patrimoniului la SC A.T. SA Șimleu Silvaniei, corespunzător perioadei 1 aprilie 2001 - 30 iunie 2002.
Cu această ocazie s-a constat că sumele obținute din vânzarea unor imobile cu destinația locuințe, trecute în proprietatea statului, nu au fost virate, în termen, bugetului de stat, fiind în acest fel încălcate dispozițiile art. 41 alin. (1) și (3) din H.G. nr. 20/1996 pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, republicată și art. 23 din Decretul - lege nr. 61/1990. A mai rezultat că societatea comercială a primit subvenții pentru acoperirea diferențelor de preț și de tarif pentru energia termică livrată populației, în sumă de 17.175.000.000 lei, față de care deconturile definitive privind justificarea subvențiilor acordate, sunt de 11.827.452.000 lei, astfel că diferența urmează a fi restituită către bugetul de stat - respectiv 5.347.548.000 lei; aceasta, în condițiile în care nu au fost respectate dispozițiile pct. 3.1. alin. (3) din Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 2282 din 14 decembrie 2001, pentru aprobarea Normelor metodologice privind încheierea exercițiului bugetar al anului 2001. Față de cele constatate, organele de control au calculat majorări de întârziere cu privire la care s-a reținut răspunderea directorului H.G., a fostului contabil-șef M.E. și a contabilului-șef J.N.
în ce privește nevirarea în termen a sumelor obținute din vânzarea unor imobile cu destinație de locuințe (Legea nr. 112/1995 și Decretul - lege nr. 61/1990), Colegiul jurisdicțional a reținut aceste constatări făcute cu ocazia controlului și a obligat societatea comercială în discuție, la virarea acestor sume, considerând însă, că nu operează răspunderea civilă delictuală a persoanelor fizice mai înainte menționate.
Colegiul a apreciat că sub aspectul răspunderii civile delictuale, în ce privește subvenția nerestituită, lipsește culpa persoanelor care aveau în atribuție justificarea și restituirea subvenției; s-a reținut că la nivelul conducerii SC A.T. SA Șimleu Silvaniei a existat preocuparea pentru asigurarea continuării activității, în scopul furnizării de energie termică, astfel că "s-a optat" pentru nerestituirea acestei subvenții, deoarece într-o astfel de situație, localitatea nu ar mai fi beneficiat de utilitățile publice respective.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs jurisdicțional, Procurorul financiar, recurs care fost admis prin decizia nr. 313 din 13 mai 2003 a secției jurisdicționale a Curții de Conturi. Sentința a fost casată, iar cauza trimisă, spre rejudecare, aceleiași instanțe, numai sub aspectul pct. 2, 4 și 5 din hotărâre. Instanța de recurs a menținut măsura sechestrului asigurator dispusă în cauză, prin încheierea din 18 decembrie 2002 a Colegiului jurisdicțional al Camerei de Conturi Județene Sălaj. Celelalte dispoziții ale sentinței Colegiului au fost menținute.
S-a reținut, în principal, că nu au fost respectate de către instanța de fond, cerințele prevăzute de art. 264 alin. (4), raportate la art. 304 alin. (1) pct. 7 C. civ., cu referire la art. 130 din Legea nr. 94/1992 (modificată și completată), mai exact că hotărârea nu a fost motivată în fapt și în drept. De asemenea, în raport cu conținutul cert al constatării organelor de control financiar, s-a reținut că sentința are un caracter contradictoriu, deoarece este evident că în conformitate cu dispozițiile cuprinse în H.G. nr. 20/1996 [art. 41 alin. (1) și (3)], cu art. 23 din Decretul - lege nr. 61/1990 și cu prevederile pct. 3.1. alin. (3) din Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 2282 din 14 decembrie 2001, pentru aprobarea Normelor metodologice privind încheierea exercițiului bugetar al anului 2001, persoanele fizice răspunzătoare aveau obligația, în virtutea funcțiilor îndeplinite, de a dispune virarea sumelor către bugetul de stat și justificarea subvențiilor acordate.
Nu s-a argumentat înlăturarea răspunderii civile delictuale, în condițiile în care s-au reținut de instanța fondului, constatările organului de control, nu s-a stabilit o situație de fapt certă și nu s-au administrat probe, din care să rezulte dacă a existat temei pentru neîndeplinirea obligației legale, de virare a sumelor invocate, către bugetul de stat. în ce privește subvenția nerestituită, s-a apreciat că se impune o examinare motivată economico-financiar, a costurilor utilităților și a deconturilor deficitare, pentru certificarea sumelor cheltuite din subvenția acordată.
împotriva deciziei nr. 313/2003, a declarat recurs H.G., apreciind că hotărârea pronunțată de secția jurisdicțională a Curții de Conturi, este netemeinică și nelegală.
Criticile formulate de recurent au vizat, în esență, nepronunțarea instanței de recurs jurisdicțional asupra mijloacelor de apărare și asupra dovezilor prezentate de pârâți, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Precizarea făcută în considerentele deciziei, privind "conținutul cert" al constatărilor organului de control financiar, este în opinia recurentului, un argument evident în susținerea motivelor de recurs. Totodată, menținerea măsurii sechestrului asigurator dispusă de Colegiul jurisdicțional, prin încheierea din 18 decembrie 2002, este nemotivată în fapt și în drept, ca, de altfel, întreaga decizie atacată.
Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate, dar și în temeiul art. 3041C. proc. civ., Curtea a reținut că recursul este nefondat și a fost respins în consecință, în temeiul art. 312 C. proc. civ.
Astfel cum se poate observa din considerentele deciziei recurate, instanța a făcut o corectă analiză a motivelor de fapt și de drept, ce au determinat casarea cauzei, cu trimitere, spre rejudecare.
Argumentul nemotivării în fapt și în drept al sentinței pronunțate de Colegiul jurisdicțional este argumentul esențial ce a stat la baza soluției pronunțate în recursul jurisdicțional, și acesta decurge din interpretarea prevederilor Codului de procedură civilă [art. 264 alin. (4) și art. 304 pct. 7] și a prevederilor art. 130 din Legea nr. 94/1992, republicată.
în mod corect, totodată, s-a reținut că sunt contradictorii chiar și puținele motive pe care instanța fondului și-a bazat soluția și aceasta, tocmai ca o consecință a nestabilirii unei situații de fapt certe și a neadministrării tuturor probelor necesare și utile, în raport atât cu situația de fapt, cât și cu actele normative incidente în cauză.
Față de toate acestea, pentru stabilirea situației de fapt și pentru suplimentarea probatoriului, secția jurisdicțională a constatat că este în imposibilitate de a exercita controlul judiciar, sub aspectul pct. 2, 4 și 5 ale sentinței recurate, astfel că numai pe aceste aspecte, cauza a fost trimisă, spre rejudecare.
De altfel, secția jurisdicțională, ca instanță de recurs, nu s-a limitat în a dispune casarea, cu trimiterea, spre rejudecare, ci a dat îndrumări instanței de rejudecare, pe aspectele nelămurite, pentru aflarea adevărului și corecta aplicare a legii. Astfel, s-a arătat că este necesar a se stabili în ce măsură este antrenată răspunderea civilă delictuală și dacă diferența de 5.347.548.000 lei reprezintă o sumă care se justifică pentru confirmarea utilităților publice cărora le-a fost destinată.
Din toate cele expuse rezultă, implicit, și motivația pentru care a fost menținută măsura sechestrului asigurator dispusă prin încheierea din 18 decembrie 2002 a Colegiului jurisdicțional al Camerei de Conturi Județene Sălaj.
Așadar, decizia de casare cu trimitere este temeinică și legală și a fost menținută.
Observând, însă, dispozițiile art. 1 și art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 117/2003, privind preluarea activității jurisdicționale și a personalului instanțelor Curții de Conturi, de către instanțele judecătorești, cauza a fost trimisă, spre rejudecare, Tribunalului Sălaj.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7923/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 7928/2004. contencios → |
|---|
