ICCJ. Decizia nr. 8537/2004. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 19 noiembrie 2003, reclamanta G.D. a solicitat constatarea nulității absolute a Ordinului nr. 2971/C din 16 octombrie 2003 al Ministerului Justiției, prin care a fost eliberată din funcția de Procuror șef al Serviciului de Analiză a Criminalității și Statistică Judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, pe motiv că a fost dat cu încălcarea prevederilor art. 268 alin. (2) din Legea nr. 53/2003.
Reclamanta a mai solicitat instanței, să constate în subsidiar, că potrivit art. 66 alin. ultim din Legea nr. 92/1992, Ministerul Justiției nu avea competență materială să emită Ordinul nr. 2971/C din 16 octombrie 2003.
Totodată, s-a solicitat a se dispune acordarea drepturilor bănești aferente funcției și de care a fost lipsită, începând cu data ordinului contestat, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea înregistrată la data de 2 decembrie 2003, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul că solicită în art. 1311alin. (3) din Legea nr. 92/1992, republicată, anularea Ordinului nr. 2971/C din 16 octombrie 2003 al Ministerului Justiției, reintegrarea în funcție și acordarea drepturilor bănești aferente funcției, începând cu data emiterii actului atacat.
în motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că ordinul a cărui anulare o solicită, a fost emis în temeiul art. 69 alin. (2) din Legea nr. 92/1992, că potrivit acestor dispoziții, Ministerul are competență, numai în ceea ce privește promovarea și transferarea procurorilor, iar nu și cu privire la revocarea acestora din funcție, întrucât această atribuție este dată în competența exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii.
Reclamanta a mai susținut că potrivit art. 66 alin. final din Legea nr. 92/1992, republicată, pe durata îndeplinirii funcției de conducere, Ministrul Justiției poate propune revocarea din funcție, dar numai în două cazuri, respectiv în situația în care se constată exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor specifice, precum și în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare și că în ambele situații, măsura revocării este de competența Consiliului Superior al Magistraturii.
Nici în cazul sancțiunii disciplinare a eliberării din funcția de conducere, sancțiunea nu poate fi dispusă de Ministrul Justiției, ci de Comisia de Disciplină a Ministerului Public, fiind obligatorie procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 92/1992, republicată.
în această ultimă ipoteză, Ministrul Justiției poate doar să aplice sancțiunea disciplinară, dacă acesta ar fi dispusă de Comisia Disciplinară, dar în cauză, ordinul atacat nu a fost emis în vederea aplicării unei astfel de sancțiuni.
în plus, a arătat reclamanta, actul atacat nu cuprinde nici motivele care au determinat luarea măsurii revocării sale din funcția de conducere, deși promovarea sa în funcție a fost realizată în baza calificativelor acordate an de an, a activității meritorii pe care a desfășurat-o pe plan profesional.
în drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 53/2003, ale art. 66 din Legea nr. 92/1992 și cele ale art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 2128 din 16 decembrie 2003, a respins excepția neîndeplinirii procedurii prealabile invocată din oficiu, a admis acțiunea reclamantei, a anulat Ordinul nr. 2971/C din 16 octombrie 2003, emis de Ministrul Justiției și a obligat Ministerul Justiției, la plata către reclamantă, a drepturilor bănești aferente funcției din care a fost eliberată, începând cu data de 1 noiembrie 2003, la zi. Totodată, instanța de fond a luat act că nu s-au mai solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța în sensul arătat, instanța de fond a reținut, pe de o parte, că temeiul de drept în baza căruia s-a emis ordinul, se referă doar la "promovarea și transferarea" procurorilor, în funcțiile din Ministerul Public, iar nu și la eliberarea din funcție.
Pe de altă parte, s-a reținut că pârâtul nu a indicat ca temei de drept a măsurii dispuse, art. 123 lit. e1) din Legea nr. 92/1992, republicată și modificată prin O.U.G. nr. 179/1999 și nici eventuale abateri săvârșite de reclamantă, pentru a justifica luarea unei astfel de măsuri, fiind ignorate atât dispozițiile art. 125 din aceeași lege, privind obligativitatea efectuării cercetării prealabile, cât și dispozițiile art. 126 - 127 din lege.
S-a mai reținut și că în situația în care ordinul atacat a fost emis pentru exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției de conducere sau pentru săvârșirea unei abateri disciplinare, nu au fost respectate dispozițiile art. 66 alin final din legea de organizare judecătorească.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, Ministerul Justiției, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7, 9 și 10, coroborat cu dispozițiile art. 312 și 313 C. proc. civ., raportate la prevederile art. 15 din Legea nr. 29/1990.
Printr-un prim motiv de recurs se susține că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
în dezvoltarea acestui motiv, recurentul arată că, deși instanța de fond respingând excepția invocată din oficiu, a constatat că acțiunea este întemeiată și a admis-o în baza art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990, totuși, în motivarea soluției se referă la dispozițiile art. 1311alin. (1), coroborate cu cele ale art. 123 lit. e) din Legea nr. 92/1992 și reține că ordinul de sancționare poate fi contestat în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanța de contencios competentă. Se mai susține, pe de o parte, că, deși prima instanță soluționează contestația, în temeiul Legii nr. 29/1990, motivarea soluției se întemeiază numai pe invocarea dispozițiilor Legii nr. 92/1992, ceea ce în opinia recurentului, este total greșit, pe motiv că împotriva sancțiunilor disciplinare aplicate magistraților, în conformitate cu dispozițiile art. 123 din lege, cel sancționat poate face contestație, care se judecă de înalta Curte de Casație și Justiție, în Complet de 9 judecători, potrivit art. 129 din Legea nr. 92/1992.
Pe de altă parte, se susține și că nu puteau fi invocate, în sprijinul soluției, nici dispozițiile art. 1311alin. (3) din Legea nr. 92/1992, întrucât acestea se referă la alte categorii de personal.
Printr-un alt motiv de recurs se apreciază că acțiunea reclamantei trebuia respinsă ca inadmisibilă, Legea nr. 92/1992 neprevăzând o cale de atac împotriva actului emis de ministrul justiției, în astfel de situații.
în opinia recurentului, hotărârea este nelegală, și pentru că prima instanță a fixat termene extrem de scurte, recurentul-pârât neavând, astfel, posibilitatea de a depune întâmpinare, pentru a-și pregăti apărarea, motiv de recurs ce îl apreciază ca fiind inadmisibil, în dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. și a cărui examinarea urmează a se face prin prisma dispozițiilor art. 3041din același cod.
Recurentul mai susține și că prin înscrisurile pe care "le anexează la cererea de recurs", se dovedește, pe de o parte, că intimata "s-ar putea să fi prejudiciat posibilitatea de a urmări penal, un număr de cauze aflate sub anchetă", iar, pe de altă parte, că intimata-reclamantă și-a dat consimțământul să fie numită (delegată) într-o altă funcție, emițându-se și Ordinul nr. 3457/C/26 noiembrie 2003, acțiunea sa apărând, astfel, ca lipsită de obiect.
în plus, recurentul arată și că postul ocupat inițial de intimată, a fost desființat prin Ordinul nr. 3765/2003, începând cu data de 24 decembrie 2003 și că în condițiile arătate, în mod greșit instanța de fond a acordat drepturile bănești prevăzute de art. 11 din Legea nr. 29/1990.
Examinându-se soluția atacată, în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru considerente ce vor fi expuse în continuare.
Referitor la primul motiv de recurs, se constată că acesta nu este fondat, întrucât instanța de fond a avut în vedere raportul între norma specială (Legea nr. 92/1992) și norma generală (Legea nr. 29/1990), în sensul că norma specială se completează cu norma generală, în măsura în care nu derogă de la aceasta.
Prin urmare, nu se poate reține că aspectele ce țin de aplicarea acestor dispoziții din perspectiva raportului mai sus arătat, constituie motive contradictorii în înțelesul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. Dimpotrivă, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, în conformitate cu dispozițiile art. 1311alin. (3) din Legea nr. 92/1992, ordinul emis de ministrul justiției poate fi contestat la instanța de contencios administrativ competentă, fiind aplicabile și dispozițiile art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
în cauză, nici nu s-a susținut că ar fi existat o decizie a Consiliului Superior al Magistraturii sau a Comisiei de Disciplină, pentru a se putea urma calea de atac prevăzută de art. 129 din Legea nr. 92/1992, când contestația se soluționa de Curtea Supremă de Justiție, în Complet format de 9 judecători.
Prin O.U.G. nr. 179/1999, după art. 130 din Legea nr. 92/1992, republicată, s-a introdus art. 1311, care la alin. (1), prevede într-adevăr, că și personalul de specialitate din cadrul Ministerul Justiției și din Institutul Național al Magistraturii răspunde disciplinar pentru săvârșirea abaterilor prevăzute la art. 122, care se aplică în mod corespunzător. Numai că alin. (2) și (3) al art. 1311se referă atât la atribuțiile justiției, în aplicarea sancțiunilor disciplinare, cât și la calea de atac împotriva ordinului de sancționare, emis potrivit art. 1311alin. (2), nefăcându-se distincție între judecători, procurori și personalul de specialitate juridică asimilat magistraților.
De altfel, chiar în lipsa unei dispoziții legale în Legea nr. 92/1992, ordinul atacat, datorită naturii sale juridice de act administrativ, poate fi supus în temeiul Legii nr. 29/1990, controlului instanței de contencios administrativ.
Nici motivul de recurs potrivit căruia acțiunea este inadmisibilă, întrucât eliberarea din funcția de conducere urmează a se realiza de către ministrul justiției, la propunerea Procurorului general de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și Legea nr. 92/1992, nu a prevăzut nici o cale de atacat asupra ordinului, nu este întemeiat.
O interpretare în sensul celei propuse de recurent, a prohibirii exercitării de către magistrat, a căii de atac în justiție, împotriva hotărârii de revocare dintr-o funcție de conducere, în alte cazuri decât atunci când revocarea s-a dispus ca măsură disciplinară, ar avea urmare, împiedicarea acesteia de a-și apăra în justiție, drepturile recunoscute în virtutea raportului de funcție, consecință, evident, inacceptabilă față de textele constituționale (art. 21 și 152), precum și de cele ale art. 6 pct. 1 și art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Este necontestat că Ordinul nr. 2971/C din 16 octombrie 2003 al ministrului justiției, prin care s-a dispus eliberarea din funcția de conducere, a intimatei-reclamante, a fost emis în temeiul art. 69 alin. (2) din Legea nr. 92/1992, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 179/1999.
în conformitate cu dispozițiile art. 69 alin. (2) din Legea nr. 92/1992, republicată, "promovarea și transferarea procurorilor, în funcțiile din Ministerul Public, se face de către ministrul justiției, la propunerea Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege".
Prin urmare, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, ministrul justiției nu avea competența de a dispune revocarea din funcție, pe acest temei, această atribuție fiind în competența exclusivă a Consiliului Superior al Magistraturii.
în ceea ce privește revocarea din funcția de conducere, la data emiterii ordinului atacat, era în vigoare un text special, respectiv art. 66 alin. ultim din Legea nr. 92/1992, republicată.
Potrivit, însă, dispozițiilor acestui text, ministrul justiției putea propune revocarea din funcția de conducere, înainte de îndeplinirea termenului prevăzut la alin. (5), dacă se constată exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor specifice funcției de conducere, precum și în cazul săvârșirii unei abateri disciplinare.
Așadar, în ambele cazuri, ministrul putea doar propune, dar nu și de a dispune sancțiuni.
Astfel, în ipoteza în care persoana în cauză își îndeplinea necorespunzător sarcinile specifice funcției de conducere, deci în ipoteza în care dădea dovadă de lipsă de pricepere managerială, ministrul justiției putând propune revocarea din funcție, hotărârea de revocare urmând a fi luată de Consiliul Superior al Magistraturii.
în ipoteza în care persoana în cauză, deși este un bun manager, a săvârșit o abatere disciplinară care, fără a avea neapărat legătură cu funcția de conducere, reprezintă o abatere de la îndatoririle de serviciu obișnuite ale unui magistrat sau o comportare care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției.
în acest ultim caz, Ministrul Justiției urma să aplice sancțiunea disciplinară stabilită de Consiliul Superior al Magistraturii sau de Comisia de Disciplină, după cum persoana în cauză era judecător sau procuror. Una dintre sancțiunile disciplinare care putea fi, astfel, stabilită era eliberarea din funcția de conducere ocupată - art. 123 lit. e1). în cazul celorlalte sancțiuni disciplinare, respectiv cele prevăzute de art. 123 lit. a) - e) și f), în cazul în care se consideră necesar ca pe lângă sancțiunea disciplinară, să se dispună revocarea acestuia din funcția de conducere, ministrul justiției urma să propună această măsură, Consiliului Superior al Magistraturii.
De altfel, ordin atacat nici nu a fost întemeiat pe acest text și nici nu s-a pretins că ar exista vreuna din situațiile arătate, făcându-se doar remarci irelevante juridic, în sensul că "s-ar putea să fi prejudiciat".
în cauză se mai constată că ministrul justiției nu avea nici competența de a elibera din funcția de conducere, ca sancțiune disciplinară. Aceasta, întrucât în acest caz era necesar să fi fost săvârșită vreuna din abaterile disciplinare prevăzute de art. 122 din Legea nr. 92/1992, era obligatorie efectuarea cercetării prealabile, în cazul procurorilor, abaterea disciplinară urmând a fi analizată de Comisia de Disciplină a Ministerului Public, fiind aplicabile dispozițiile art. 127 - 129 din Legea nr. 92/1992, republicată.
în această ultimă ipoteză, ministrul justiției putea doar să aplice sancțiunea disciplinară, dacă aceasta ar fi fost dispusă de către Comisia de Disciplină, ceea ce în cauză nu s-a susținut că ar fi existat.
Referitor la motivul de recurs potrivit căruia litigiul ar fi rămas fără obiect, se constată că înscrisurile despre care se susține că sunt "anexate" motivelor de recurs, nu au fost depuse la dosarul cauzei.
în ceea ce privește susținerea conform căreia hotărârea instanței de fond este nelegală, și pentru că s-au acordat termene scurte, motiv pentru care recurentul nu a avut timp să își pregătească apărarea, se reține că aceasta este neîntemeiată, în raport cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 29/1990, prin care se instituie caracterul de urgență a procedurii contenciosului administrativ.
Nici repunerea reclamantei, în situația anterioară emiterii actului constatat a fi nelegal, nu poate constitui un motiv de nelegalitate a sentinței atacate, ci dimpotrivă, se constată că această soluție este în concordanță deplină cu dispozițiile art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990.
Prin urmare, constatându-se că instanța de fond a anulat în mod corect actul atacat, criticile aduse soluției acesteia, fiind neîntemeiate, a fost menținută sentința atacată, ca legală și temeinică, și a fost respins recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 14, 15 și 18 din Legea nr. 29/1990.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8541/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 8544/2004. Contencios → |
|---|
