ICCJ. Decizia nr. 8972/2004. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată sub nr. 4972/CA/2002, la Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, astfel cum a fost precizată, reclamanta SC C.P. SRL Timișoara a chemat în judecată pe pârâții Direcția Generală a Vămilor, Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice, pentru anularea procesului-verbal de control din 21 mai 2002, încheiat de Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara și decizia nr. 373 din 26 iunie 2002, emisă de Ministerul Finanțelor Publice privind obligarea reclamantei de a plăti drepturi de import în sumă de 7.322.508.605 lei, reprezentată de taxe vamale, T.V.A. și majorări de întârziere aferente T.V.A.
în motivarea acțiunii, s-a arătat că impunerea a fost calculată pentru importul realizat prin contractele nr. 1, nr. 6, nr. 7 și nr. 10 din anul 1999, încheiat cu societatea germană C. A.G. pe care pârâta Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara nu le-a considerat ca fiind contracte de leasing, pentru că au avut ca obiect, materiale și accesorii care odată transformate, nu mai pot fi reexportate în starea în care au fost importate, astfel că în mod nelegal s-a aplicat regimul vamal de admitere temporară cu scutire de la plata taxei vamale și a altor drepturi de import.
S-a susținut că impunerea este nelegală, pentru că în temeiul contractelor de leasing nr. 1 - 9 din anul 1999 și nr. 10 - 24 din anul 2000, reclamanta a importat de la firma germană, mai multe mijloace fixe, care au fost acceptate de autoritatea vamală, în regimul de admitere temporară cu exonerarea totală a taxelor pe o perioadă de 7 ani, conform autorizațiilor de admitere temporară emise de Vama Timișoara, având în vedere că obiectul contractelor îl constituia un produs finit, compus din mai multe componente. Dovada caracterului de produs finit de folosință îndelungată al bunurilor importate în sistem de leasing o reprezintă și faptul că prețul însumat al componentelor, corespunde în valoarea contractului de leasing, respectiv cu prețul produsului finit. Adresa nr. 3140 din 25 februarie 2000 a Direcției Regionale Vamale Interjudețene Timișoara, confirmă că este vorba de un produs finit.
Totodată, bunul importat îndeplinește cerința legală pentru a fi mijloc fix, conform pct. 53 din H.G. nr. 704/1993, pentru aprobarea unor măsuri de executare a Legii nr. 82/1991.
Prin sentința civilă nr. 21 din 4 februarie 2003, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta SC C.P. SRL și a anulat ca nelegale, procesul-verbal din 21 mai 2002, încheiat de Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara și decizia nr. 373 din 26 iunie 2002, emisă de Ministerul Finanțelor Publice, cu privire la obligarea reclamantei de a plăti suma de 7.322.508.605 lei cu titlu de drepturi de import.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că reclamanta beneficiază de regimul vamal instituit prin art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997 (privind operațiunile de leasing), cu modificările aduse prin Legea nr. 99/1999, pentru bunurile ce au făcut obiectul contractelor de leasing nr. 1/1999, nr. 6/1999, nr. 7/1999 și nr. 10/2000; aceste bunuri sunt bunuri de folosință îndelungată, astfel cum cer dispozițiile art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, aspect care rezultă atât din conținutul contractelor în litigiu, din declarațiile vamale de import, cât și din expertiza contabilă efectuată în cauză, care a stabilit neîndoielnic că instalațiile importate de reclamantă constituie bunuri de natura produselor finite, respectiv mijloace fixe.
S-a apreciat că și dacă s-ar accepta punctul de vedere exprimat de pârâte, prin întâmpinare, cu privire la incidența dispozițiilor Legii nr. 15/1994, O.U.G. nr. 51/1997, nu condiționează ca bunurile ce fac obiectul leasingului, să fie în stare amortizabilă în momentul prezentării în vamă.
Sub acest aspect s-a mai reținut că, de altfel, prin decizia emisă în procedura prealabilă, Ministerul Finanțelor Publice nu neagă caracterul amortizabil al bunurilor importate de reclamantă, dar apreciază că acesta s-a dobândit numai după înglobarea lor într-un tot unitar, ulterior importului, ceea ce echivalează cu recunoașterea faptului că reclamanta a importat în realitate produse care au avut o destinație de sine stătătoare și nu au reprezentat simple materiale sau accesorii fără nici o legătură între ele.
Raportat la caracterul derogator al regimului de import în sistem de leasing, instanța a constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile cu caracter general privind încadrarea tarifară a bunurilor cuprinse în Tariful Vamal de Import al României, invocate de pârâte prin întâmpinare și despre care s-a susținut că reclamanta nu le îndeplinește.
A fost înlăturată ca nelegală, și impunerea în sumă de 4.005.205.080 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente T.V.A., întrucât acestea au fost calculate cu încălcarea prevederilor art. 144 alin. (1) lit. b) și alin. (2) C. vam.
în termen legal, împotriva acestei sentințe au declarat recurs, Direcția Regională Vamală Interjudețeană Timișoara, în numele și pentru Direcția Generală a Vămilor, Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.
Invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au arătat, în esență, că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999.
în acest sens s-a subliniat că bunurile importate cu cele patru contracte de leasing, nu sunt mijloace fixe amortizabile, conform Legii nr. 15/1994, republicată, ci reprezintă materiale și accesorii care, ulterior importului, au fost transformate (tăiate, secționate, montate), în așa fel încât reexportul lor în starea la care au fost importate, nu mai este posibilă. în aceste condiții nu se poate aplica regimul de admitere temporară, cu exonerarea de drepturi de import conform art. 119 C. vam. (Legea nr. 141/1997). De altfel, pe declarațiile vamale de import nu există mențiunea că urmează ca aceste materiale să fie asamblate într-un tot unitar.
Prin întâmpinare, intimata SC C.P. SRL Timișoara a apreciat ca neîntemeiate, recursurile declarate, precizând că din probele administrate a rezultat fără nici un dubiu că piesele importate în baza contractelor de leasing constituie strict părțile componente ale instalațiilor menționate în documentația tehnică și care au devenit părți componente ale unui bun de natura mijloacelor fixe, amortizabil și care poate face obiectul unui contract de leasing.
Examinând sentința atacată, în raport cu criticile aduse de recurentă și în temeiul art. 3041C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că aceasta este legală și temeinică.
în baza art. 312 C. proc. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate, pentru următoarele considerente:
Instalațiile de alimentare cu energie electrică, de distribuție energie electrică și de avertizare incendii au constituit obiectul contractelor de leasing nr. 1, nr. 6, nr. 7 din anul 1999 și nr. 10 din anul 2000, încheiate de societatea reclamantă, cu partenerul german.
Instanța fondului a interpretat și aplicat corect dispozițiile O.G. nr. 51/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, stabilind, pe baza unui amplu material probator, ce include și o expertiză tehnică de specialitate, că bunurile arătate mai sus, sunt bunuri de folosință îndelungată în accepțiunea prevederilor art. 1 alin. (2) din ordonanță. Pe cale de consecință s-a apreciat că reclamanta beneficiază de regimul vamal de admitere temporară, cu exonerarea totală de la obligația de plată a sumelor aferente drepturilor de import, în conformitate cu art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997.
Argumentat, au fost însușite concluziile expertului contabil care a evidențiat că bunurile în discuție sunt produse finite care fac parte din categoria mijloacelor fixe, așa cum sunt acestea definite prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 15/1994. La această concluzie s-a ajuns în urma analizării conținutului contractelor de leasing în litigiu și a documentației ce a stat la baza acordării de către autoritatea vamală, a celor patru autorizații de admitere temporară corespunzătoare.
în mod corect, instanța a considerat nerelevantă împrejurarea că bunurile s-au constituit ca atare, prin asamblarea unor elemente componente, care la rândul lor au fost modificate, atâta vreme, cât complexul rezultat din aceste componente avea destinația de bun de folosință îndelungată. De altfel, conform declarațiilor vamale de import, produsele finite au intrat în țară pe părți componente, apoi au fost montate și puse în funcțiune de furnizori și predate utilizatorului, adică societății reclamante.
Expertul contabil a mai subliniat că în toate declarațiile vamale de import este menționat numărul autorizației de admitere temporară și sintagma "livrare parțială", de aici rezultând că toți participanții la actul de vămuire au avut cunoștință de natura importului, respectiv de faptul că se importă părți componente pentru un produs finit, de natura mijloacelor fixe.
în contextul în care s-a stabilit fără dubiu, că bunurile ce fac obiectul celor patru contracte de leasing, sunt bunuri de folosință îndelungată și că, drept urmare, sunt incidente dispozițiile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997, în mod corect instanța a anulat actele administrative deduse judecății.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8980/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 8882/2004. Contencios → |
|---|
