ICCJ. Decizia nr. 8882/2004. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, sub nr. 327 din 24 februarie 2004, reclamantul D.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, anularea hotărârii nr. 10.056/9213 din 29 ianuarie 2004, prin care pârâta a refuzat recunoașterea calității de beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că: la data de 20 februarie 1944, fiind în vârstă de 10 ani, s-a refugiat împreună cu mama sa, D.E., din localitatea de domiciliu, orașul Cetatea Albă din provincia românească Basarabia, în orașul Buzău; deși cererea adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000 a fost însoțită de acte și înscrisuri doveditoare, pârâta, în mod nelegal a respins cererea.
Casa de Pensii a municipiului București a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, susținând, în esență, că în perioada 1941 - 1944, provinciile românești Basarabia și Bucovina de Nord s-au aflat sub administrație românească, nefiind cunoscute motive care să determine refugierea populației de origine etnică română, astfel că nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 189/2000
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 503 din 15 martie 2004, a admis acțiunea și a anulat hotărârea nr. 10056/9213 din 29 ianuarie 2004, emisă de pârâtă, obligând-o pe aceasta să emită o nouă hotărâre, prin care să-i stabilească reclamantului, calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 20 februarie 1944 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile conferite de această lege, începând cu 1 iulie 2003.
Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a reținut că: reclamantul este cetățean român, născut la data de 24 octombrie 1933, în localitatea Cetatea Albă din provincia românească Basarabia și a fost nevoit să se refugieze împreună cu mama sa, D.E., din localitatea de domiciliu, refugiul fiind determinat din motive de persecuție etnică; pentru stabilirea perioadei de refugiu, se au în vedere declarațiile martorilor G.V. și A.M., din care rezultă că refugiul a avut loc la data de 20 februarie 1944, ca urmare a cedării provinciei românești Basarabia, către U.R.S.S., reclamantul și mama acestuia nemairevenind în localitatea de domiciliu.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o ca fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Prin motivele de recurs, pârâta a susținut că în cauză nu a fost făcută dovada persecuției etnice invocată de reclamant și că, în realitate, nu au existat motive de persecuție etnică, întrucât în perioada iunie 1941 - martie 1944, provincia românească Basarabia se afla sub administrație românească.
Examinând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei, această instanță constatată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 586/2002, de prevederile acestei legi beneficiază persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Reclamantul D.V. a depus cerere la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, la data de 2 iunie 2003 și a prezentat, ca dovezi ale refugiului, o serie de înscrisuri, precum și declarațiile autentificate ale martorilor G.V. și A.M., din cuprinsul cărora rezultă că reclamantul și mama acestuia, ambii de origine etnică română, s-au refugiat din Basarabia și au locuit pe teritoriul României.
Susținerile recurentei pârâte Casa de Pensii a municipiului București, cum că reclamantului nu-i sunt aplicabile prevederile Legii nr. 189/2000, întrucât la data refugiului acestuia, provincia românească Basarabia se afla sub administrație românească, nu se mai justifică, în condițiile în care autoritatea competentă, respectiv, Comisariatul general al refugiaților și evacuaților atestă faptul că reclamantul și mama acestuia se aflau în evidența acestei autorități, ca refugiați din provincia românească Basarabia.
Chiar dacă la momentul refugiului, provinciile românești Basarabia și Bucovina de Nord se aflau sub administrație românească, refugiul a fost determinat de presiunile Armatei Roșii de ocupație care au culminat cu cedarea celor două teritorii către U.R.S.S.
Prin urmare, în perioada 20 februarie 1944 - 6 martie 1945, reclamantul a avut calitatea de refugiat, iar acordarea drepturilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 189/2000, este pe deplin justificată, așa cum, în mod corect, a reținut și instanța de fond.
Pentru considerentele arătate, reținând că toate criticile recurentei sunt nefondate, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8972/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 9068/2004. Contencios → |
|---|
