ICCJ. Decizia nr. 9077/2004. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 9077/2004
Dosar nr. 4164/2004
Şedinţa publică din 17 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta C.C. a chemat în judecată Casa Judeţeană de Pensii ialomiţa, solicitând anularea hotărârii nr. 1364 din 19 septembrie 2003, a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoaşterea calităţii de beneficiară a prevederilor Legii nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că pârâta a reţinut în mod greşit că, fiind născută la 14 iulie 1943, în perioada strămutării părinţilor, din Cadrilater, în România, nu beneficiază de prevederile actului normativ menţionat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 86 din 21 ianuarie 2004, a admis acţiunea reclamantei, a anulat hotărârea nr. 1364 din 29 septembrie 2003, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Ialomiţa şi a obligat pârâta, să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000, pentru perioada 14 iulie 1943 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 octombrie 2002.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a făcut dovada că s-a născut pe timpul strămutării părinţilor săi, din Cadrilater, în România, în baza Tratatului de la Craiova, din 1940, dobândind acelaşi statut cu cel al părinţilor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, Casa Judeţeană de Pensii Ialomiţa, în temeiul art. 304 alin. (1) pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că reclamanta s-a născut la mai mult de 300 zile de la data strămutării părinţilor săi, adică în afara perioadei legale de concepţie a copilului şi, prin urmare, nu poate beneficia de drepturile conferite de Legea nr. 189/2000.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică şi juridică a minorului, şi asigurarea nemijlocită de către părinţi, a unor alte cerinţe, cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate, ca şi, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor, faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinţii săi, precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorilor din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care-l au în îngrijire, constituie în aceeaşi măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurentă, în sensul că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi, este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice şi bunelor moravuri (art. 5 C. civ.).
Soluţia, ca şi motivarea adusă de prima instanţă, hotărârii pronunţate, sunt în afară de orice critică şi exprimă un mod corect şi uman de înţelegere a legii în resorturile şi finalitatea sa.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ, persoana, cetăţean român, care în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945 a suferit persecuţii etnice, aflându-se în una din situaţiile enumerate în dispoziţiile normative menţionate.
Din interpretarea teleologică a prevederilor ordonanţei, rezultă că atât obiectul, cât şi scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile respective, din motive etnice, în perioada arătată.
Având în vedere că legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi compensatorii să se bucure toate persoanele, cetăţeni români, care au avut de suferit consecinţele persecuţiilor exercitate din motive etnice, prin persoane persecutate trebuie înţeles atât persoanele care au suferit acele persecuţii în mod nemijlocit, cât şi acelea care au suferit persecuţiile respective în mod indirect, prin consecinţele care s-au răsfrânt asupra lor.
Acesta este cazul copiilor care s-au născut în perioada în care părinţii lor s-au refugiat sau au fost strămutaţi, ca urmare a unor persecuţii din motive etnice şi au suferit astfel, toate consecinţele nefavorabile care au decurs din această situaţie.
În cauză, este necontestat că reclamanta, care s-a născut ulterior datei la care părinţii săi au fost nevoiţi să se refugieze din localitatea de domiciliu, a suportat aceleaşi consecinţe nefavorabile şi prejudicii pe care le-a suferit familia sa, ca urmare a persecuţiilor etnice exercitate.
Faţă de considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins ca atare, menţinându-se sentinţa criticată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Ialomiţa, împotriva sentinţei civile nr. 86 din 21 ianuarie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9067/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 9079/2004. Contencios. La contestatia în... → |
|---|
