ICCJ. Decizia nr. 1202/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 24 martie 2004, reclamanta SC A. SA a solicitat anularea deciziei nr. 46 din 20 februarie 2004, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care s-a respins cererea de constatare a nulității absolute a procesului-verbal nr. 6207 din 23 martie 1998, încheiat de reprezentanții Direcției Controlului Fiscal Suceava.
în motivarea acțiunii, reclamanta arată că procesul-verbal menționat a fost întocmit de un organ necompetent material, deoarece la data controlului era abrogată Legea nr. 55/1995, prin O.U.G. nr. 88/1997.
Mai arată că același inspector a întocmit și procesul-verbal nr. 54149 din 16 decembrie 2002, privitor la aceeași sumă, ca în primul proces-verbal, însă prin decizia nr. 22 din 31 ianuarie 2003, a Ministerului Finanțelor Publice, s-a constatat că organul care a încheiat procesul-verbal, nu avea competența materială de control.
Consideră că acțiunea în constatarea nulității unui act juridic fiind imprescriptibilă și putând fi invocată oricând pe cale de acțiune, greșit a fost respinsă contestația, de către pârât.
Curtea de Apel Suceava, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 171 din 9 iunie 2004, a respins acțiunea, ca nefondată, reținând că s-a formulat tardiv, contestație împotriva procesului-verbal de control din 23 martie 1998, peste termenul de 5 zile prevăzut de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 105/1997.
în ce privește capătul de cerere referitor la constatarea nulității absolute a procesului-verbal, reține că o asemenea cerere nu poate face obiectul unei acțiuni pe calea contenciosului administrativ, ci numai pe calea dreptului comun.
Reclamanta a declarat recurs împotriva sentinței, considerând că este nelegală și netemeinică.
Menționează că deși prin O.U.G. nr. 88/1997, a fost abrogată Legea nr. 55/1995, privind modul de folosire a sumelor livrate cu titlu gratuit societăților comerciale care se privatizează, totuși prin procesul-verbal de constatare nr. 70144 din 31 martie 1998, inspectorul financiar constată că prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat cu F.P.S., SC R. SA a cumpărat 1.152.621 acțiuni, iar din sumele pe care le-a încasat F.P.S., se lasă la dispoziția societății, 60%, însă, chiar dacă din procesul-verbal nu rezultă că SC A. SA ar datora bugetului de stat vreo sumă, i s-a refuzat restituirea unor sume cu titlu de T.V.A., tocmai în considerarea acestui proces-verbal.
Susține că instanța a reținut greșit că nu este competentă să soluționeze cererea privind constatarea nulității procesului-verbal, cu toate că art. 2 din Decretul nr. 167/1958, dă posibilitatea constatării nulității unui act juridic, oricând, pe cale de acțiune sau pe cale de excepție, astfel că putea invoca această nulitate în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 29/1990.
Mai susține că instanța de fond nu a arătat care instanță este competentă să constate nulitatea absolută a procesului-verbal, iar în situația în care se considera necompetentă, trebuia să se dezînvestească și să trimită cauza, spre soluționare, instanței competente.
Analizând motivele de recurs invocate, instanța reține următoarele:
Prin procesul-verbal din 23 martie 1998, înregistrat sub nr. 40144 din 31 martie 1998, la Direcția Controlului Financiar de Stat Suceava și sub nr. 6207 din 25 martie 1998, la recurentă, s-au concretizat rezultatele controlului efectuat de către un inspector financiar, la recurentă, control privitor la modul în care s-a respectat destinația sumelor lăsate cu titlu gratuit la dispoziția acesteia, în urma procesului de privatizare.
Se reține că suma de 5.975.190.000 lei a fost constatată de Curtea de Conturi, că nu a fost folosită conform destinației, ci la rambursarea creditelor bancare, iar suma de 1.549.123.200 lei a fost utilizată în conformitate cu destinația pentru care a fost afectată.
împotriva procesului-verbal din 23 martie 1998, recurenta a formulat contestație, soluționată de către Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, aflată în structura Ministerului Finanțelor Publice, prin decizia nr. 46 din 20 februarie 2004, prin care a fost respinsă contestația, ca nedepusă în termen, și anume, la 2.124 zile de la data comunicării procesului-verbal.
Decizia nr. 46/2004 a fost contestată în prezenta cauză, acțiunea fiind respinsă, ca neîntemeiată, prin sentința atacată cu recursul de față, pentru considerentele menționate anterior.
Instanța va reține că recursul este nefondat.
La data întocmirii procesului-verbal contestat în prezenta cauză, era în vigoare Legea nr. 105/1997, pentru soluționarea obiecțiunilor, contestațiilor și a plângerilor asupra sumelor constatate și aplicate prin actele de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanțelor.
Prin această lege s-a prevăzut procedura de soluționare a cererilor introduse de persoanele nemulțumite de măsurile dispuse de organele de control ale Ministerului Finanțelor, prin procese-verbale sau prin alte acte.
Astfel, prin art. 2 s-a stabilit că împotriva unor acte de această natură se puteau face obiecțiuni, în termen de 5 zile lucrătoare de la comunicare, la organul care a încheiat actul respectiv, obiecțiuni care se soluționau prin hotărâre motivată, semnată de șeful organului care a întocmit procesul-verbal.
Dacă era nemulțumită de hotărâre, persoana respectivă putea face contestație, în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii, la Direcția generală a finanțelor publice și controlului financiar de stat județeană sau a municipiului București, după caz, contestație ce se soluționa printr-o dispoziție dată de directorul general al instituției respective, iar în cazul în care era nemulțumită și de această dispoziție, avea posibilitatea să formuleze plângere la Ministerul Finanțelor, în termen de 15 zile de la comunicarea dispoziției (art. 3-5 din lege).
Numai după epuizarea acestor căi administrativ jurisdicționale, persoana nemulțumită se putea adresa cu acțiune, la instanța judecătorească, în termen de 15 zile de la comunicarea deciziei.
Cum Legea nr. 105/1997 prevedea o procedură specială, unică, în materia atacării actelor de control sau de impunere ale organelor Ministerului Finanțelor, și recurenta avea posibilitatea să atace procesul-verbal nr. 6207 din 23 martie 1998, în termen de 5 zile de la primirea acestuia.
Deoarece procesul-verbal a fost contestat abia în ianuarie 2004, corect au reținut atât Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, cât și instanța de fond, că s-a depus contestația, tardiv.
Nulitatea procesului-verbal se putea solicita prin obiecțiunile pe care trebuia să le formuleze recurenta, în termenul legal prevăzut de Legea nr. 105/1997, în vigoare la acea dată, această lege stabilind procedura obligatoriu de urmat în materie.
Neprocedând astfel, recurenta nu mai are calea contenciosului administrativ pentru atacarea, după aproape 6 ani de la comunicare, a procesului-verbal de control.
Pentru că recurenta a înțeles să invoce, în prezenta cauză, dispozițiile Legii nr. 29/1990, a contenciosului administrativ, instanța de fond nu avea posibilitatea legală să-și decline competența în favoarea instanței de drept comun, cum susține recurenta.
Pentru considerentele arătate mai sus, în temeiul art. 312 C. proc. civ. și art. 14 din Legea nr. 29/1990, a fost respins recursul, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1226/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1150/2005. Contencios → |
|---|
