ICCJ. Decizia nr. 1616/2005. Contencios. Anulare decizie A.N.V. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1616/2005
Dosar nr. 7094/2004
Şedinţa publică din 14 martie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1186/2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC K. & N. SRL Bucureşti, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională a Vămilor, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa fondului a reţinut că cererea reclamantei, având ca obiect obligarea pârâtei să-i elibereze autorizaţia de comisionar în vamă pe lângă birourile vamale Otopeni şi Băneasa, nu poate fi primită, deoarece Direcţia Generală a Vămilor a apreciat că volumul activităţii în cele două livrări vamale, nu necesită autorizarea încă a unei societăţi comerciale. Aprecierea acestei autorităţi a fost făcută în baza prevederilor art. 83 din HG nr. 1114/2001, în urma verificărilor din teren, cu privire la dotări şi existenţa personalului de specialitate.
Constatându-se că nu sunt îndeplinite aceste hotărâri de guvern, instanţa de fond a considerat cererea, nefondată.
Împotriva aceste hotărâri, în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs, reclamanta SC K. & N. SRL Bucureşti, recurs prin care a criticat-o pentru următoarele considerente:
În mod greşit au fost avute în vedere prevederile art. 83 alin. (1) al HG nr. 1114/2001, deoarece, acestea nu sunt aplicabile speţei. Astfel, potrivit art. 102 din Regulamentul de aplicare al Codului vamal, comisionarii în vamă care au fost autorizaţi conform HG nr. 626/1997, cum este societatea recurentă, vor fi autorizaţi, după data expirării primei autorizări, „cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 83 alin. (2) din HG nr. 1114/2001".
Distincţia între alin. (1) şi alin. (2) al art. 83, în opinia recurentei, trebuie făcută după cum societatea care solicită eliberarea autorizaţiei, a mai fost sau nu, autorizată anterior solicitării. Astfel, necesitatea reverificării prin prisma volumului de activitate, şi a personalului societăţilor care-şi desfăşoară activitatea într-un Birou vamal, se impune doar pentru acele societăţi comerciale care au dorit să fie comisionari vamali după intrarea în vigoare a HG nr. 1114/2001 şi, care datorită numărului mare, ar putea destabiliza livrările vamale.
Un alt motiv de recurs se referă la ignorarea de către instanţa de fond, a probelor depuse de recurentă, şi anume, avize, facturi fiscale şi contractele de muncă ale personalului specializat, probe care dovedesc însuşi faptul îndeplinirii condiţiilor cerute de prevederile art. 82 alin. (2) din HG nr. 1114/2001, dacă s-ar considera că acestea sunt aplicabile speţei. În plus, inexistenţa vreunui act constatator al neîndeplinirii condiţiilor tehnice necesare autorizării, duce la concluzia potrivit căreia, aceste condiţii sunt îndeplinite.
Mai este criticată hotărârea primei instanţe, şi pentru faptul de a-şi fi întemeiat hotărârea şi pe existenţa unei copii xerox simple după actul adiţional la statutul societăţii, în dosarul de autorizare, copie ce nu conferă certitudinea autetincităţii actului.
Refuzul autorizării bazat pe această împrejurare, este greşit, deoarece aceste acte au fost ulterior depuse într-o formă legalizată.
Examinând recursul reclamantei, atât prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, conform art. 3041 C. proc. civ., se constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate.
Este neîndoielnic faptul că pentru dobândirea autorizaţiei de comisionar în vamă, trebuie îndeplinite condiţiile impuse de art. 83 alin. (2) din HG nr. 1114/2001, împrejurare care se desprinde din prevederile art. 83, precum şi art. 102 ale aceleiaşi hotărâri. Aceste texte de lege fac menţiunea expresă a obligativităţii îndeplinirii condiţiilor menţionate, inclusiv pentru acei comisionari în vamă care au fost anterior autorizaţi şi, anume, în baza HG nr. 626/1997.
De asemenea, cererea de autorizare trebuie să fie însoţită de actele enumerate în alin. (2) al art. 84 din HG nr. 1114/20001, care trebuiau depuse în formă legalizată.
Cum societatea recurată a depus în formă legalizată, actele pretinse de textul de lege menţionat, inclusiv actul constitutiv al societăţii, rezultă că instanţa de fond, în examinarea pretenţiei reclamante, trebuia să verifice doar îndeplinirea sau nu, a condiţiilor impuse de art. 83 alin. (2) din HG nr. 1114/2001. În nici un caz, depunerea în fotocopie a unei dovezi, nu poate duce la respingerea dreptului pretins pentru acest motiv, decât doar, în situaţia atenţionării asupra obligaţiei de legalizare a actului în prezentare spre vedere a originalului, obligaţie care să fi fost neîndeplinită de partea reclamantă.
În examinarea îndeplinirii condiţiilor cerute de art. 83 alin. (2) din HG nr. 1114/2001, instanţa de fond nu s-a preocupat, însă, de a examina motivul pentru care reclamantei i s-a refuzat cererea de autorizare. Acest lucru se impunea pentru faptul că, de vreme ce sub imperiul HG nr. 626/1997 fusese autorizată, se presupun a fi îndeplinit la acea dată, condiţiile preluate prin HG nr. 1114/2001.
Faptul că art. 83 alin. (1) din această ultimă hotărâre, prevede că numărul de societăţi autorizate ca şi comisionar de vamă se stabileşte de către Direcţia Generală a Vămilor, nu duce la concluzia că, odată stabilit acest număr, instanţa nu are posibilitatea de a cenzura modul de restricţionare al autorităţii vamale.
Dat fiind faptul că textul legii prevede în mod expres că această limitare a numărului cererilor de autorizare a comisionarilor în vamă trebuie să ţină seama de volumul activităţii, în vamă, de personalul calificat sau nu al societăţii petente şi de îndeplinirea condiţiilor pretinse în art. 83 alin. (2), Direcţia Generală a Vămilor trebuia să facă dovada concretă a surplusului de comisionari în vama Otopeni şi Băneasa; a inexistenţei calificării în cazul personalului societăţii petente şi a neîndeplinirii condiţiilor textului enunţat [art. 83 alin. (2)].
Cum nu s-a făcut dovada concretă a acestor împrejurări şi, totodată, pentru analizarea şi eventuala suplimentare a probaţiunii în ce priveşte dotarea societăţii recurente, cu echipamentul necesar, existenţa suprastructurii informatice, existenţa personalului calificat, Curtea apreciază că se impune admiterea recursului şi trimiterea cauzei, spre rejudece, conform art. 312 alin. (31) C. proc. civ.
Totodată, îndeplinirea sau nu a condiţiilor necesare autorizării, trebuie analizate şi prin prisma eventualei desfăşurări a activităţii recurentei, prin prisma intermediarilor. Aceasta, deoarece prin intermediul acestei verificări se pot trage concluzii, atât în ce priveşte volumul activităţii, cât şi existenţa personalului şi echipamentului de specialitate.
Nu ar fi lipsit de relevanţă a se verifica, dacă, ulterior respingerii cererii de autorizare pentru reclamanta-recurentă, pârâta a autorizat sau nu, alte societăţi, în calitate de comisionar în vamă.
Pentru toate aceste considerente, recursul se va admite conform celor arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC K. & N. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1186 din 11 mai 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1615/2005. Contencios. La încheierea de... | ICCJ. Decizia nr. 1618/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
