ICCJ. Decizia nr. 1618/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1618/2005
Dosar nr. 7687/2004
Şedinţa publică din 14 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, la data de 28 aprilie 2004, reclamantul G.S. a solicitat, în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, să se dispună anularea hotărârii nr. 10982/10327 din 4 martie 2003, a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoaşterea calităţii de beneficiar al prevederilor acestei legi.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat, în esenţă, că în mod greşit pârâta i-a refuzat recunoaşterea calităţii de beneficiar al Legii nr. 189/2000, deoarece s-a născut la data de 1 februarie 1941, după ce părinţii săi au fost strămutaţi din localitatea Chiuseidin (Bulgaria), în România.
Prin sentinţa civilă nr. 1459 din 10 iunie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea reclamantului G.S., a anulat hotărârea nr. 10982/10327 din 4 martie 2003, emisă de Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, pe care a obligat-o să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 1 februarie 1941 - 6 martie 1945 şi să-i acorde drepturile prevăzute de acest act normativ, începând cu data de 1 septembrie 2003.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut că din probele administrate în cauză, rezultă că reclamantul a făcut dovada că părinţii săi au fost refugiaţi din luna septembrie 1940, din localitatea Chiuseidin (Bulgaria), în România, reclamantul născându-se în această perioadă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În esenţă, se susţine că reclamantul a prezentat dovezi concludente privind recunoaşterea calităţii de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000, abia în faţa instanţei de judecată, astfel că hotărârea pârâtei este temeinică şi legală.
Examinându-se sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Conform art. 1 din OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanţei, persoana, cetăţean român, care, în perioada regimurilor instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii pe motive etnice, printre situaţiile prevăzute de lege fiind şi aceea a strămutării în altă localitate, decât cea de domiciliu [art. 1 lit. c)].
Prin Normele de aplicare a ordonanţei, aprobate prin HG nr. 127/2000, persoanelor strămutate în altă localitate, decât cea de domiciliu, le-au fost asimilate şi cele expulzate, refugiate, precum şi cele care au făcut obiectul unui schimb de populaţie, ca urmare a unui tratat bilateral.
Critica formulată de recurentă, referitor la acceptarea de către instanţa de fond, a unor dovezi, care nu au fost prezentate comisiei de specialitate, înainte ca aceasta să emită hotărârea atacată, nu poate fi acceptată în raport cu normele procedurale, care consacră rolul activ al instanţei.
Art. 129 alin. (5) C. proc. civ., prevede că:
„Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc".
Astfel, în cauză, întregul material probator suplimentar administrat a avut menirea să ajute instanţa de fond în aflarea adevărului.
Declaraţiile de martor şi înscrisurile depuse la dosarul cauzei au evidenţiat cu claritate că reclamantul s-a născut pe teritoriul României, la data de 1 februarie 1941, după ce părinţii acestuia s-au refugiat de pe teritoriul Cadrilaterului cedat Bulgariei, prin Tratatul de la Craiova din septembrie 1940.
Având în vedere că legiuitorul a urmărit ca de drepturile compensatorii prevăzute de Legea nr. 189/2000, să se bucure toate persoanele, cetăţeni români, care au avut de suferit consecinţele persecuţiilor exercitate din motive etnice, prin persoană persecutată trebuie înţeleasă atât persoana care a suferit aceste persecuţii în mod nemijlocit, cât şi acelea care au suferit persecuţiile respective în mod direct, prin consecinţele care s-au răsfrânt asupra lor.
Acesta este cazul copiilor care s-au născut în perioada în care părinţii lor s-au refugiat sau au fost strămutaţi, ca urmare a unor persecuţii din motive etnice şi au suferit, astfel, toate consecinţele nefavorabile ce au decurs din această situaţie.
Or, în cauză, este de necontestat că reclamantul, care s-a născut ulterior datei la care părinţii săi s-au refugiat din localitatea de domiciliu, a suferit aceleaşi consecinţe nefavorabile şi prejudicii pe care le-a cunoscut familia sa, ca urmare a persecuţiilor etnice exercitate.
Că legiuitorul a urmărit să acorde aceste drepturi compensatorii, tuturor celor care au fost victimele şi/sau au avut de suferit ca urmare a persecuţiilor din motive etnice, rezultă şi din împrejurarea că astfel de drepturi au fost acordate, prin dispoziţiile art. 3 din OG nr. 105/1999, şi soţului supravieţuitor.
Deci, dacă legiuitorul a acordat o indemnizaţie lunară, soţului supravieţuitor, care nu a suferit persecuţiile şi nici consecinţele prevederilor din motive etnice, a fortiori trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi compensatorii, copilul care, fiind născut în perioada refugiului, a suferit în mod direct toate consecinţele nefavorabile care s-au răsfrânt asupra familiei sale.
Rezultă, deci, că soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, urmând a se respinge recursul declarat, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1459 din 10 iunie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1616/2005. Contencios. Anulare decizie A.N.V.... | ICCJ. Decizia nr. 1619/2005. Contencios. Anulare dispoziţie... → |
|---|
