ICCJ. Decizia nr. 1627/2005. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1627/2005
Dosar nr. 8596/2004
Şedinţa publică din 14 martie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2120/2004, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea reclamantului G.A., formulată în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi pe cale de consecinţă, a dispus anularea adresei de răspuns nr. 663859/DD/SIV din 7 iunie 2004, privind respingerea cererii de stabilire a domiciliului reclamantului, în România.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în esenţă, că la data de 19 noiembrie 2003, cetăţeanul chinez G.A. a îndeplinit condiţiile cerute de art. 71 şi 72 din OUG nr. 194/2002, pentru a i se aproba cererea de stabilire a domiciliului în România, astfel încât refuzul pârâtei, materializat prin adresa de răspuns cu nr. 222060, este nul.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., a declarat recurs, pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului de Interne Bucureşti, recurs prin care a solicitat modificarea sentinţei, în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
În motivarea recursului, recurenta a invocat greşita reţinere a îndeplinirii condiţiilor legii pentru acordarea dreptului pretins. Astfel, potrivit OUG nr. 194/2002, solicitantul trebuia să aibă o şedere continuă în România, de cel puţin 6 ani, condiţie neîndeplinită, deoarece, în intervalul 1 noiembrie 1998 - 18 noiembrie 1998, acesta a avut o întrerupere ce a determinat caracterul ilegal al şederii sale, din cauza nesolicitării prelungirii vizei, înainte de expirarea perioadei pentru care i s-a aprobat şederea.
Caracterul ilegal al şederii în acest interval de timp, curge din faptul că intimatul nu a avut drept de şedere, fiind irelevant faptul sancţionării sau nu, a acestuia, pentru şedere ilegală.
Pe cale de consecinţă, pierzând continuitatea dreptului legal de şedere în România, petentul nu mai îndeplineşte condiţia ca şederea sa să fie continuă şi legală timp de 6 ani, astfel încât acţiunea sa trebuia respinsă.
Examinând recursul pârâtei, atât prin prisma criticii formulate, cât şi din oficiu, conform art. 3041 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat.
Astfel, instanţa de fond a reţinut în mod corectă, că reclamantul îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 71 şi 72 din OUG nr. 194/2002, modificată prin Legea nr. 357/2003, pentru stabilirea domiciliului în România, inclusiv condiţia unei şederi continue şi legale timp de 6 ani, în perioada 28 februarie 1996 - 28 februarie 2002.
Faptul că, anterior expirării vizei de şedere la data de 3 mai 2000, nu a formulat cerere de prelungire a acestei vize, nu conduce automat la stabilirea caracterului ilegal şi discontinuu al şederii în intervalul cuprins între data expirării şi data prelungirii vizei. Aceasta, deoarece termenul de 24 ore prevăzut de art. 19 al Legii nr. 25/1969, legea aplicabilă la acea dată, termen prevăzut pentru depunerea cererii de prelungire a vizei anterior de expirarea celei precedente, era un termen de recomandare. Că este aşa, rezultă nu numai din interpretarea textului legii, care se referă la termenul de 60 de zile, ci şi din faptul nesancţionării contravenţionale a străinului, precum şi din faptul neobligării acesteia să părăsească ţara.
Pe de altă parte, acordarea vizei după depunerea cererii de prelungire, inclusiv pentru perioada 1 noiembrie 1998 - 18 noiembrie 1998, interval în care, petentul a stat şi a lucrat în România, asigură caracterul continuu al şederii sale.
În plus, faţă de cele arătate, se impune a se preciza şi caracterul corect al reţinerii făcute de către instanţa de fond, potrivit căreia, de vreme ce prevederile art. 71 şi 72 din OUG nr. 194/2002, modificată prin Legea nr. 357/2003, care constituie în prezent sediul materiei în privinţa stabilirii domiciliului străinilor, nu conţine dispoziţii exprese cu privire la posibilitatea reţinerii caracterului ilegal al şederii în caz de depăşire a termenului prevăzut pentru prelungirea vizei şi în caz de nesancţionare la momentul respectiv, al faptei, atunci nici instanţa nu poate reţine acest caracter ilegal.
Avându-se în vedere aceste împrejurări, precum şi faptul că, aşa după cum rezultă din înscrisurile depuse, soţiei intimatului i s-a aprobat cererea de stabilire a domiciliului în România, urmează ca, în temeiul art. 3122 alin. (1) C. proc. civ., recursul să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor împotriva sentinţei civile nr. 2120 din 14 octombrie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1622/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 165/2005. Contencios. Recurs împotriva... → |
|---|
