ICCJ. Decizia nr. 2001/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 139 din 27 ianuarie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea precizată a reclamantei A.F., formulată în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, prin care s-a solicitat ca pârâtul să fie obligat să acorde reclamantei, drepturile de formulare a recursului în anulare conform art. 330 C. proc. civ., precum și anularea deciziei civile nr. 817 din 21 mai 2002, a Curții de Apel București, secția conflicte de muncă și litigii de muncă.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că actele întocmite de Procurorul general, privind declararea sau nedeclararea recursului în anulare, până la abrogarea acestei căi de atac prin O.U.G. nr. 58/2003, fiind acte de procedură legate de activitatea de judecată a instanțelor, nu reprezintă, însă, un act administrativ în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990 și art. 52 din Constituția României.
împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs, reclamanta A.F., criticând hotărârea pronunțată, pentru motive de nelegalitate și netemeinicie și invocând în drept motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Recurenta a arătat în esență că în mod eronat instanța de fond a apreciat că cererea sa este inadmisibilă, reținând în considerente și împrejurarea că termenul de declarare a recursului în anulare, era expirat, întrucât din actele depuse la dosar, rezulta contrariul. Termenul de 1 an curgea de la data ultimei hotărâri, pronunțate la 21 mai 2002 (e.g. decizia nr. 817/2002).
Recurenta a mai susținut că în mod greșit instanța a reținut inadmisibilitatea acțiunii sale, în raport cu prevederile art. 1 din Legea nr. 29/1990, deși temeiul legal indicat a fost art. 5 alin. (2) din același act normativ.
în fine, recurenta a mai susținut că în mod eronat cauza de față a fost soluționată de către Curtea de Apel București, deși competența de soluționare aparținea Tribunalului București, întrucât în opinia sa Ministerul Public este autoritatea cu care se judecă, și nu Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.
Examinând cauza de față, în raport cu criticile formulate și prin prisma prevederilor legale incidente în cauză, înalta Curte a reținut că recursul de față este nefondat, pentru următoarele considerațiuni.
în ceea ce privește competența de soluționare a cauzei, este de remarcat că prin sentința civilă nr. 4232 din 14 noiembrie 2003, Tribunalul București, secția a VIII-a pentru conflicte de muncă și litigii de muncă, a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel București, arătând că potrivit art. 3 pct. 1 C. proc. civ., pârâtul este asimilat unei autorități publice centrale, astfel că Tribunalul București nu este competent material să soluționeze cererea recurentei-reclamante.
înalta Curte a reținut că excepția de necompetență materială a fost corect și legal soluționată, împrejurare în raport cu care toate criticile recurentei, în acest sens, apar ca nefondate.
Nefondate sunt și criticile recurentei, privind modalitatea în care instanța de fond a aplicat și interpretat prevederile Legii nr. 29/1990, față de obiectul acțiunii cu care a fost sesizată.
Astfel, în mod just s-a reținut că actele întocmite de Procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, nu reprezintă acte administrative, în sensul Legii nr. 29/1990, având o natură diferită, procedurală, privitoare la activitatea de judecată a instanțelor, fiind prevăzute în codul de procedură civilă (fost art. 330 C. proc. civ.), până la abrogarea respectivelor prevederi prin art. 1 pct. 17 din O.U.G. nr. 58/2003.
în raport cu cele arătate, înalta Curte a considerat că soluția instanței de fond, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca inadmisibilă, este legală și temeinică.
De altfel, independent de cele reținute, este de menționat că, după cum în mod corect a indicat și pârâtul-intimat Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, memoriul recurentei depus la data de 27 mai 2003, prin care solicita declararea recursului în anulare împotriva deciziei civile nr. 817 din 21 mai 2002, a Curții de Apel București, a fost tardiv depus, expirând termenul pentru eventuala declarare a recursului în anulare, la 21 mai 2003.
Prin urmare, constatându-se că toate motivele de recurs invocate sunt nefondate, sentința atacată fiind legală și temeinică, a fost respins recursul declarat în cauză, conform art. 312 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2059/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2099/2005. Contencios → |
|---|
