ICCJ. Decizia nr. 2711/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin contestația înregistrată la Curtea de Apel București, sub nr. 65 din 14 ianuarie 2004, reclamanta P.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr. 9661/8254 din 13 decembrie 2004, emisă de pârâtă și să fie obligată aceasta să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
în susținerea acțiunii, reclamanta a depus mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă și un certificat de absolvire, precum și declarațiile notariale ale mai multor martori, dintre care numai unele depuse la Comisia de specialitate, celelalte fiind constituite în timpul desfășurării procesului. A arătat reclamanta că în urma Dictatului de la Viena, pe fondul anexării de către Ungaria, a Ardealului de Nord, în perioada 6 septembrie 1940 - 6 septembrie 1945, s-a refugiat din comuna Zăoan, județul Sălaj, în comuna Cicir, județul Arad.
Pârâta, prin întâmpinare, a cerut respingerea contestației, arătând că reclamanta nu a făcut dovada persecuției, în conformitate cu prevederile legale aplicabile în cauză.
Prin sentința civilă nr. 637 din 1 aprilie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins contestația.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile Legii nr. 189/2000, reclamanta nefăcând dovada persecuției etnice cu acte oficiale, și, drept urmare, nu a fost vătămată într-un drept recunoscut de lege.
Cu privire la declarațiile martorilor depuse la dosarul cauzei, instanța a reținut că acestea nu pot avea relevanță în cauză, unele fiind date de persoane care, la data producerii evenimentelor, nu aveau discernământ, iar altele fiind date pro-causa, în timpul desfășurării procesului, și nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta P.M., susținând că este netemeinică și nelegală, întrucât instanța de fond nu a ținut seama de declarațiile martorilor depuse la dosarul cauzei, care fac dovada refugiului său și a faptului că acesta a fost consecința persecuției etnice.
Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea a constatat că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, privind acordarea unor drepturi, persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice, cu modificările și completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada sus menționată, a avut de suferit persecuții etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
De asemenea, în conformitate cu art. 4 alin. (2) din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, în lipsa actelor oficiale, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din ordonanță, se poate face prin declarație cu martori.
în lipsa unor acte oficiale, pentru dovedirea împrejurărilor invocate în susținerea acțiunii, reclamanta a depus la dosarul cauzei, declarațiile mai multor martori.
Referindu-se la mărturie, ca mijloc de probă în procesul civil, art. 192 C. proc. civ. stabilește că: înainte ca martorul să declare ceea ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările ce constituie obiectul probei, un minimum de aspecte se impun a fi precizate, tocmai pentru a da posibilitatea judecătorului să aprecieze în ce măsură mărturia depusă reflectă realitatea. De asemenea, potrivit art. 196 din același cod, mărturia este individuală, neputând fi dată o declarație comună a mai multor martori. Aceste reguli prevăzute de Codul de procedură civilă, trebuie considerat că se aplică tuturor declarațiilor de martori, indiferent dacă acestea sunt judiciare sau extrajudiciare, ca în speța de față, întrucât nerespectarea lor face imposibilă operațiunea de apreciere a mărturiilor.
Or, analizând declarațiile martorilor depuse la dosarul cauzei, reiese că nici unul din aspectele prevăzute de art. 192 C. proc. civ., cu excepția identității și vârstei martorilor, nu au fost lămurite în prealabil. în același timp, nici condiția ca mărturia să fie individuală nu este respectată în cauză, toate declarațiile martorilor fiind colective.
Mai mult decât atât, în sistemul român de drept procesual nici o probă nu are forță probantă prestabilită, judecătorul apreciind liber toate probele administrate în cauză, inclusiv declarațiile martorilor. De aceea, ținând seama de vârsta extrem de mică - de 4 și, respectiv, 2 ani, pe care martorii S.I.G. și M.C.L. o aveau la data producerii evenimentelor relatate, precum și de intervalul de timp scurs de atunci, pe de o parte, și având în vedere că declarațiile celorlalți martori nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă, pe de altă parte, în mod corect instanța de fond a procedat la înlăturarea acestor probe, apreciind că ele nu pot contribui la stabilirea adevărului.
Așa fiind, cum reclamanta nu a făcut proba, cu vreun act oficial sau un alt document, că ar fi fost refugiată și că acest lucru s-ar fi datorat unor persecuții din motive etnice și nici declarațiile martorilor nu au putut fi coroborate cu alte probe, în mod corect instanța de fond a respins contestația reclamantei.
Drept urmare, pentru considerentele arătate, recursul a fost respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 707/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 718/2005. Contencios → |
|---|
