ICCJ. Decizia nr. 3183/2005. Contencios. Refuz acordare daune morale şi materiale pentru întârziere răspuns la petiţie. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3183/2005
Dosar nr. 4958/2003
Şedinţa publică din 20 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 11 martie 2003, la Curtea de Apel Piteşti, reclamantul T.I. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului, la plata de daune morale şi materiale, atât pentru întârzierea, cât şi conţinutul răspunsului nr. 3809 din 14 iulie 2003, ce i s-a dat la petiţia nr. 3048/C/2002.
În motivare, reclamantul a arătat că, prin petiţia menţionată, a solicitat pârâtului, următoarele: 1). să se verifice că un procuror ocupă, cu încălcarea legii, funcţia de preşedinte al Uniunii Judeţene C.A.R. Argeş; 2). că reclamantul a fost schimbat din funcţia de secretar, în urma unor erori judiciare, tocmai datorită prezenţei unui procuror în conducerea uniunii respective; 3). faptul că unii membrii ai consiliului de administraţie au determinat cu rea-credinţă desfacerea contractului său individual de muncă şi de trei ori sancţionarea sa cu alte sancţiuni. A mai arătat că răspunsul primit nu l-a mulţumit, întrucât procurorul nu a fost obligat să restituie indemnizaţiile încasate lunar, atâta vreme, cât a fost preşedinte, iar pârâtul, a refuzat să facă cercetări la faţa locului, pentru apărarea ordinii de drept şi a drepturilor reclamantului, căruia i-a adus prejudicii.
Prin precizarea acţiunii, reclamantul a solicitat anularea răspunsului dat de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, înregistrat sub nr. 3809/2003, răspuns dat ca urmare a petiţiei reclamantului, înregistrată sub nr. 3048/C/2002.
Prin sentinţa nr. 232/F-C din data de 13 octombrie 2003, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantului T.I.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut, în esenţă, că actul atacat, respectiv adresa nr. 3809 din 14 iulie 2003, nu este un act administrativ de autoritate, în contextul dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, T.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 3, 7, 8 şi 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
În motivare, a susţinut că instanţa de fond, cu toate că se declară necompetentă de a controla actul dedus judecăţii, nu a arătat care este instituţia în drept să judece cererea formulată.
A mai susţinut că instanţa de fond a aplicat greşit legea, în sensul că un răspuns al unei autorităţi publice administrative sau instituţie a statului face parte din categoria actelor administrative, în condiţiile în care autoritatea respectivă avea obligaţia, potrivit OG nr. 27/2002, de a cerceta aspectele sesizate şi de a răspunde numai în urma cercetărilor efectuate.
Recursul este nefondat.
Cât priveşte primul motiv de recurs, în sensul că hotărârea atacată este criticabilă, datorită faptului că, deşi instanţa de fond a constatat că actul dedus judecăţii nu este de competenţa contenciosului administrativ, totuşi instanţa s-a învestit în soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată că, în fapt, instanţa de fond a reţinut că actul atacat prin cererea de chemare în judecată nu este un act administrativ de autoritate, întrucât nu este emis de către o autoritate sau instituţie publică, în mod unilateral, în baza şi în vederea executării legii.
Or, prin actul atacat respectiv, adresa nr. 3809/2003, s-a răspuns la un memoriu formulat de către recurent, răspuns care nu este în măsură să nască, modifice sau să stingă vreun raport juridic.
Înalta Curte mai reţine că nici dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., invocate în motivare, nu pot fi aplicabile în speţa de faţă, constatând că instanţa de fond în mod corect a calificat actul supus controlului judiciar, ca nefiind un act administrativ de autoritate, raportat la dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, nefăcându-se dovada unui drept recunoscut şi vătămat prin actul emis de autoritatea administrativă.
Totodată, în mod corect instanţa de fond a respins acordarea daunelor morale şi materiale solicitate, având în vedere faptul că pentru acordarea acestora, recurentul nu a dovedit existenţa unui prejudiciu, ca fiind rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv, neputând vorbi în această situaţie, de o justă şi integrală reparaţie, ca urmare a unor daune morale sau materiale existente.
Pentru ca prejudiciul pretins să fie susceptibil de reparare, se cer a fi întrunite următoarele condiţii: să fie cert şi să nu fi fost reparat încă.
Caracterul cert al prejudiciului nu a fost dovedit nici sub aspectul că acesta trebuia să fie sigur atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., urmează să îl respingă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de T.I. împotriva sentinţei nr. 232/F-C din 13 octombrie 2003, a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3180/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3184/2005. Contencios. La încheiere... → |
|---|
