ICCJ. Decizia nr. 3274/2005. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3274/2005
Dosar nr. 296/2005
Şedinţa publică din 24 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2552 din 8 noiembrie 2004, a admis acţiunea formulată de reclamanta P.F., în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, a anulat hotărârea nr. 13100/12257 din 15 iulie 2004, emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să emită o nouă hotărâre, prin care să-i recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada de refugiu cuprinsă între iunie 1941 - martie 1945, începând cu data de 1 ianuarie 2004.
La pronunţarea sentinţei, instanţa de fond a reţinut că din probele administrate în cauză, respectiv, certificatul eliberat de Direcţia Judeţeană Sibiu a Arhivelor Naţionale şi declaraţiile de martor autentificate de notarul public, rezultă că, în perioada iunie 1941 - martie 1945, reclamanta, împreună cu părinţii săi, s-a aflat în refugiu, în localitatea Cisnădie, judeţul Sibiu, fiind nevoită să părăsească localitatea de domiciliu, Stâna, judeţul Sălaj, din motive de persecuţie etnică exercitată de autorităţile maghiare, ca urmare a anexării ţinutului românesc Ardealul de Nord, la Statul Ungar.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, care a invocat motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., criticând-o ca fiind dată cu încălcarea legii şi prin interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Prin motivele de recurs, pârâta a susţinut că instanţa de fond a anulat hotărârea nr. 13100/12257 din 15 iulie 2004 şi a obligat autoritatea emitentă a acestei hotărâri să-i acorde reclamantei, drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, deşi cererea adresată comisiei nu a fost însoţită de dovezi concludente privind refugiul invocat; aprecierea de către instanţa de fond asupra legalităţii actului juridic dedus judecăţii, trebuia să se facă în raport cu dovezile existente la dosarul comisiei de specialitate, altfel, anularea actului şi nesocotirea răspunderii petentei pentru faptele proprii, constituie un abuz de drept.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu criticile formulate, cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei, această instanţă constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în cele ce urmează.
Potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 319/2002 şi prin Legea nr. 586/2002, de prevederile acestei legi beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii din motive etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
În conformitate cu prevederile art. 61 din Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, dovedirea situaţiei de refugiat, expulzat sau strămutat în altă localitate, din motive de persecuţie etnică se poate face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
Este adevărat că cererea înregistrată sub nr. 20304 din 22 decembrie 2003, prin care petenta a solicitat Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, recunoaşterea calităţii de beneficiară a drepturilor prevăzute de această lege, nu a fost însoţită de acte oficiale eliberate de organele competente care să ateste situaţia de refugiat din motive de persecuţie etnică, aşa cum aceasta a fost invocată de petentă, însă nici nu poate fi trecută cu vederea poziţia autorităţii publice pârâte care, în loc să-i solicite petentei să prezinte acte oficiale, a procedat la respingerea cererii, cu motivarea că „petenta nu dovedeşte persecuţia etnică invocată, singurele documente doveditoare depuse fiind două declaraţii notariale".
Măsura respingerii de către pârâtă a cererii petentei, pentru motivul mai sus arătat, este prematură, în raport cu faptul că, anterior depunerii cererii, petenta a făcut demersuri la organele competente, solicitând Direcţiei Judeţene Sibiu a Arhivelor Naţionale, să ateste situaţia sa de refugiat în localitatea Cisnădie, judeţul Sibiu, iar prin certificatul nr. C 242 din 11 iunie 2003, această autoritate publică atestă faptul că numiţii P.V. şi P.M., părinţii petentei, împreună cu cei trei copii ai lor, printre care şi petenta, s-au refugiat la data de 7 aprilie 1942, din localitatea Stâna, judeţul Sălaj, în localitatea Cisnădie, judeţul Sibiu, fiind înscrişi în tabelele cu refugiaţii întocmite de Primăria Cisnădie, la vremea respectivă.
Întrucât actul oficial, respectiv, certificatul nr. C242 din 11 iunie 2003, emis de Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, atestă doar începutul perioadei de refugiu, pentru stabilirea sfârşitului refugiului urmează a fi avute în vedere declaraţiile de martor autentificate de notarul public, martori care sunt consăteni cu intimata-reclamantă şi care s-au refugiat în aceeaşi localitate în care s-a refugiat şi aceasta, fiind ei înşişi beneficiari ai drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, drepturi recunoscute de autoritatea publică pârâtă, prin hotărârea nr. 806 din 17 decembrie 2002 şi, respectiv, prin Decizia nr. 320 din 22 octombrie 2002. Mai mult, numita P.A., sora intimatei-reclamante, beneficiază de drepturile prevăzute de legea sus menţionată, pentru perioada de refugiu cuprinsă între 7 aprilie 1942 şi 6 martie 1945, conform hotărârii nr. 889 din 2 aprilie 2003, emisă de Casa Judeţeană de Pensii Sibiu.
Prin urmare, sentinţa instanţei de fond este nelegală în partea privind începutul perioadei de refugiu a intimatei-reclamante, întrucât, atâta timp, cât există un act oficial eliberat de un organ competent care atestă începutul acestei perioade, în mod greşit instanţa de fond a stabilit începutul acestei perioade, în raport cu datele din înscrisuri care au o forţă probantă mai mică decât cea a actului oficial menţionat.
Faţă de cele arătate şi în temeiul art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi admis, sentinţa atacată va fi modificată, numai cu privire la începutul perioadei de refugiu pentru care reclamantei i-au fost acordate drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că începutul perioadei de refugiu este la 7 aprilie 1942, în loc de iunie 1941, cum greşit a stabilit instanţa de fond.
Odată făcută modificarea cuvenită, toate celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate vor fi menţinute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2552 din 18 noiembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată, numai cu privire la perioada acordării drepturilor pentru reclamanta P.F., care va fi de la 7 aprilie 1942, la 6 martie 1945.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3273/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3278/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
