ICCJ. Decizia nr. 3282/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3282/2005
Dosar nr. 284/2005
Şedinţa publică din 24 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 5 octombrie 2004, reclamantul B.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, anularea hotărârii nr. 13311/10808 din 12 august 2004, emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să-i recunoască şi să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
În motivare, reclamantul a arătat că, în mod eronat, pârâta i-a respins cererea de acordare a drepturilor compensatorii prevăzute de legea menţionată, deşi a făcut dovada persecuţiilor etnice suferite, prin extrasul de pe cartea de muncă a mamei, respectiv trei perioade de refugiu, în perioada 1 iulie 1940 - 6 martie 1945.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 2780 din 17 noiembrie 2004, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că soluţia se impune, în raport cu împrejurarea că singurul înscris care cuprinde menţiunea privind refugiul, depus de către reclamant, în sprijinul cererii sale, este copia cărţii de muncă a mamei acestuia, care, însă, nu se înscrie în categoria celor menţionate de prevederile aplicabile, respectiv art. 4 alin. (1) din HG nr. 127/2002 şi art. 61 din Legea nr. 319/2002 şi nu este susţinut de acte oficiale sau declaraţii de martori care să confirme situaţia invocată.
Împotriva sentinţei, în termen legal, a declarat recurs, reclamantul B.L.
Recurentul a arătat, în esenţă, că soluţia primei instanţe este nelegală şi netemeinică, întrucât prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 189/2000, au fost incluse în categoria beneficiarilor drepturilor compensatorii, şi persoanele care s-au refugiat sau au fost strămutate, aşa cum este cazul său.
Că, în realitate, este îndreptăţit să i se acorde drepturile solicitate, deoarece la 1 iulie 1940, împreună cu părinţii, s-a refugiat din Cărpineni, judeţul Lăpuşna, Basarabia, în Vutcani, via Inspectoratul Şcolar Bucureşti, ca urmare a cedării Basarabiei, către U.R.S.S;
- la 31 septembrie 1941, au fost strămutaţi din ordinul Mareşalului Ion Antonescu, înapoi în Basarabia, dar în altă localitate decât cea de domiciliu, respectiv în Chişinău;
- la 1 aprilie 1944 a avut loc a treia strămutare, din Lăpuşna - Basarabia, în comuna Sadova, raionul Gura Jiului, din România, unde au rămas până în 1953, ceea ce înseamnă trei perioade de strămutare (refugiu).
Aceste aspecte, susţine recurentul, că le-a dovedit prin înscrisurile depuse, în special prin copia cărţii de muncă a mamei sale şi că reprezintă o concretizare a persecuţiei etnice generate de numele rusificat în acte al bunicilor materni.
Recurentul a mai susţinut că nu era necesară completarea probatoriului pe care l-a administrat, eventual prin declaraţii testimoniale, aşa cum a reţinut instanţa fondului, deoarece aceste mărturii nu pot fi decât false, faţă de momentul petrecerii faptelor şi vârsta medie a persoanei.
Recursul se va admite, în sensul şi în considerarea celor ce vor fi expuse în continuare.
Aşa cum rezultă din însuşi titlul OG nr. 105/1999, aşa cum a fost introdus prin Legea nr. 189/2000, această ordonanţă priveşte acordarea unor drepturi, „persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive etnice" şi, din interpretarea teleologică a prevederilor actului normativ menţionat, reiese că subiectul reglementării îl constituie persoanele care au avut de suferit persecuţii pe criterii etnice, aflându-se în una dintre situaţiile enumerate de legiuitor, la art. 1, din partea autorităţilor instaurate în România, în perioada specificată.
În ceea ce priveşte situaţia recurentului, în mod eronat, prima instanţă a reţinut că înscrisul depus de acesta, respectiv carnetul de muncă, nu poate fi considerat act oficial în accepţiunea prevederilor art. 4 alin. (1) din HG nr. 127/2002 privind Normele metodologice de aplicare a actului normativ în discuţie.
În realitate, enumerarea actelor oficiale cu care se poate face dovada încadrării în situaţiile prevăzute de OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, prevăzută la alin. (1) al art. 4 din HG nr. 127/2002, este exemplificativă şi nicidecum limitativă, iar carnetul de muncă reprezintă un asemenea act oficial.
În ceea ce priveşte menţiunile din acest carnet de muncă al mamei recurentului-reclamant, într-adevăr, este specificată menţiunea venirii, prin refugiu, a acesteia, din judeţul Chişinău (Basarabia), în România, la 1 iulie 1940. Având în vedere că recurentul avea la acea dată cam 2 ani, este de înţeles că şi-a urmat mama în acest refugiu.
Pentru că legea limitează, însă, acordarea drepturilor pentru persecuţii suferite, numai începând cu 6 septembrie 1940, urmează a se stabili în favoarea reclamantului, acordarea drepturilor pentru o primă perioadă de refugiu, de la 6 septembrie 1940, până la 1 septembrie 1941, dată la care, aşa cum rezultă din acelaşi document, familia s-a întors la Chişinău.
Nu poate fi primită susţinerea recurentului, cum că, în perioada 1 septembrie 1941 - 10 iulie 1944, familia sa ar fi fost strămutată, din motive etnice, din vechiul regat, în Basarabia, doar pentru că bunicii materni ar fi avut un nume rusificat, nefăcându-se nici o dovadă în acest sens şi fiind vorba despre etnici români cu alt nume.
În ceea ce priveşte a doua plecare a recurentului, împreună cu mama, din Chişinău, în comuna Sadova, la 1 iulie 1944, aceasta trebuie interpretată, ca fiind totuşi un refugiu, în raport cu realităţile istorice ale momentului, fiind de notorietate persecuţiile exercitate de armatele de ocupaţie asupra populaţiei române din zonă.
Prin urmare, în considerarea celor expuse, a prevederilor art. 312 alin. (1) teza I şi ale art. 314 C. proc. civ., Curtea va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, în fond, va admite în parte, acţiunea reclamantului.
Pe cale de consecinţă, se va anula hotărârea contestată şi va fi obligată pârâta să acorde reclamantului, drepturile solicitate pentru perioadele 6 septembrie 1940 - 1 septembrie 1941 şi 1 iulie 1944 - 6 martie 1945 (limita legală).
Aceste drepturi se vor acorda, potrivit dispoziţiilor art. 5 din HG nr. 127/2002, începând cu luna următoare depunerii cererii la autoritatea pârâtă, deci începând cu data de 1 octombrie 2003.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul B.L. împotriva sentinţei civile nr. 2780 din 17 noiembrie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică sentinţa atacată şi, în fond, admite în parte acţiunea formulată de reclamantul B.L.
Anulează hotărârea nr. 13311/10808 din 12 august 2004, emisă de pârâtă şi o obligă pe aceasta să acorde reclamantului, drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioadele 6 septembrie 1940 - 1 septembrie 1941 şi 1 iulie 1944 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 octombrie 2003.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3278/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3345/2005. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
