ICCJ. Decizia nr. 3394/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3394/2005
Dosar nr. 679/2005
Şedinţa publică din 31 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 9 decembrie 2004, reclamantul P.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Caraş Severin, anularea hotărârii nr. 327 din 23 octombrie 2004, prin care pârâta i-a respins cererea pentru recunoaşterea calităţii de refugiat şi acordarea drepturilor prevăzute de OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că, deşi a probat cu acte, că s-a refugiat împreună cu mama sa, din localitatea de domiciliu, comuna Poieni, judeţul Cluj, în satul Răchiţele, comuna Mărgău, judeţul Cluj, pârâta, în mod nelegal, i-a respins cererea.
Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 14 din 17 ianuarie 2004, a admis acţiunea, a dispus anularea actului administrativ atacat şi obligarea pârâtei să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască reclamantului, calitatea de refugiat şi să-i acorde drepturile prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, modificată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reclamantul a probat că mama sa, împreună cu el, a fost nevoită să părăsească localitatea de domiciliu, în perioada iunie 1942 - noiembrie 1944 şi că a suferit prejudicii în urma refugierii forţate, motiv pentru care excluderea sa de la beneficiul acordat de lege, refugiaţilor, este nelegală.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin, susţinând, în esenţă, că instanţa a apreciat eronat probele dosarului şi a aplicat greşit legea.
În acest sens, a susţinut că reclamantul a prezentat în susţinerea cererii sale, doar declaraţiile martorilor, fără a depune alte diligenţe pentru obţinerea dovezilor prevăzute de lege.
Examinând hotărârea atacată, în raport cu motivele de casare invocate, cu actele dosarului şi cu normele legale incidente cauzei, se constată că recursul este nefondat.
Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile OG nr. 105/1999, persoana, cetăţean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.
Prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul art. 2 din Normele aprobate prin HG nr. 127/2002, pentru aplicarea OG nr. 105/1999, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice. În această categorie se includ şi persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum şi cele care au făcut obiectul unui schimb de populaţie, care urmare a unui tratat bilateral.
Dovada încadrării în situaţiile prevăzute în OG nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face, potrivit art. 4 din HG nr. 127/2002, cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa actelor oficiale, prin declaraţie cu martori.
În cauză, din declaraţiile autentice ale martorilor P.A. şi A.P., rezultă că reclamantul, împreună cu mama sa, P.I., au fost nevoiţi ca în luna iunie a anului 1942 să părăsească localitatea de domiciliu, satul Bologa, comuna Poieni, judeţul Cluj, ocupat de autorităţile hortyste şi să se refugieze în satul Răchiţele, comuna Mărgău, judeţul Cluj.
Cât priveşte motivul refugiului, acesta trebuie apreciat în raport cu realităţile istorice ale momentului, fiind de notorietate persecuţiile etnice exercitate asupra populaţiei române, de către regimul instaurat după 6 septembrie 1940, urmare a Dictatului de la Viena.
Aşadar, părăsirea localităţii de domiciliu este o realitate, fiind dovedită în cauză, iar natura etnică a persecuţiei în situaţia dată nu poate fi negată.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, se constată că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică, iar recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Caraş-Severin împotriva sentinţei civile nr. 14 din 17 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3391/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3396/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
