ICCJ. Decizia nr. 3398/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3398/2005
Dosar nr. 689/2005
Şedinţa publică din 31 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 28 noiembrie 2003, reclamantul M.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor, recunoaşterea calităţii de beneficiar al Legii nr. 189/2000 şi acordarea drepturilor prevăzute de această lege.
În motivarea cererii sale, a susţinut că în mod greşit pârâta i-a respins cererea de acordare a drepturilor menţionate, deoarece rezultă clar că, datorită etniei, după 1940, s-a refugiat din localitatea Călăţea, în localitatea Beiuş, fiind irelevantă data refugiului, acest fapt, în condiţiile legii, trebuia să aibă loc în perioada 1940 - 1945.
A mai susţinut că în mod greşit a apreciat pârâta, faptul că statutul de refugiat al tatălui său nu-i conferea şi lui, statutul de refugiat.
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 120/CA/2004 - PI din 16 februarie 2004, a admis acţiunea, a anulat actul administrativ atacat şi a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pe perioada 15 septembrie 1942 - 6 martie 1945.
Instanţa a reţinut în motivarea soluţiei, că reclamantul a făcut dovada faptului că, împreună cu părinţii săi, au fost refugiaţi, din cauza persecuţiilor etnice exercitate de regimul instaurat după Dictatul de la Viena, în perioada 15 septembrie 1942 - 6 martie 1945, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000.
A mai reţinut că, în ce priveşte contradicţia dintre declaraţiile martorilor depuse la comisia de specialitate, cu privire la perioada de refugiu, aceasta a fost clarificată de către aceeaşi martori, prin depunerea declaraţiilor ample autentificate, din care rezultă că perioada refugiului începe din septembrie 1942.
Împotriva sus-menţionatei sentinţe a declarat recurs, pârâta, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., susţinând că faţă de contradicţiile existente între probele administrate cu acte şi martori, se impunea respingerea acţiunii, reclamantul nefăcând dovada condiţiilor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 189/2000.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 7763 din 21 octombrie 2004, a admis recursul, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza, aceleiaşi instanţe, spre rejudecare.
Instanţa a reţinut că, faţă de contradicţiile existente între probele administrate privind data şi locul din care reclamantul şi familia sa s-au refugiat, se impun clarificări prin suplimentarea probelor, în vederea stabilirii unei corecte situaţii de fapt şi pronunţării unei sentinţe legale şi temeinice.
Rejudecând cauza după casare, instanţa de trimitere, prin sentinţa civilă nr. 14/CA/2005 - P.I. din 17 ianuarie 2005, a admis acţiunea formulată de reclamant, a anulat hotărârea nr. 5170 din 31 octombrie 2003 şi a obligat pârâta să-i recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, pe perioada 15 septembrie 1942 - 6 martie 1945.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamantul a făcut dovada, prin probele administrate iniţial şi completate ulterior cu declaraţiile autentificate ale martorilor G.F. şi G.G., că împreună cu familia s-au refugiat de la Călăţea, în părţile Beiuşului, din toamna anului 1942, până în anul 1945.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, pârâta a susţinut, în esenţă, că instanţa a apreciat eronat situaţia de fapt şi a aplicat greşit legea, în cauză, din dovezile produse nerezultând, cu certitudine, refugiul reclamantului şi al familiei sale şi nici perioada când s-ar fi petrecut acest lucru.
Examinând hotărârea atacată, în raport cu motivele de casare invocate, actele dosarului şi normele legale incidente cauzei, se constată că recursul este nefondat.
Potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile OG nr. 105/1999, persoana, cetăţean român care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.
Prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, în sensul art. 2 din Normele aprobate prin HG nr. 127/2002, pentru aplicarea OG nr. 105/1999, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice. În această categorie se includ şi persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum şi cele care au făcut obiectul unui schimb de populaţie, ca urmare a unui tratat bilateral.
Dovada încadrării în situaţiile prevăzute în OG nr. 105/1999, aprobată şi modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face, potrivit art. 4 din HG nr. 127/2002, cu acte oficiale, eliberate de organele competente sau, în lipsa actelor oficiale, prin declaraţie cu martori.
În cauză, din adresa nr. 3718 din 15 iulie 2003, eliberată de Ministerul de Interne - Direcţia Judeţeană Bihor a Arhivelor Naţionale, rezultă că tatăl reclamantului, M.I., a fost înregistrat în indexul cu evidenţa refugiaţilor români din Ungaria, la poziţia 172.
Din declaraţiile autentificate ale martorilor F.I. şi L.G., rezultă că reclamantul a fost refugiat, din motive etnice, împreună cu familia sa, în perioada septembrie 1942 - aprilie 1945, din localitatea Călăţea, judeţul Bihor, în localitatea Beiuş.
Contradicţia dintre declaraţiile martorilor, depuse în faţa comisiei de specialitate cu privire la perioada de refugiu, a fost clarificată de către aceeaşi martori, prin declaraţiile autentificate ample şi explicite, date ulterior, care atestau perioada refugiului ca fiind septembrie 1942 - aprilie 1945.
În plus, cu ocazia rejudecării, în fond după casare, reclamantul şi-a completat probatoriul cu declaraţiile martorilor G.F. şi G.G. (în vârstă de 78 şi, respectiv, 82 de ani), care precizează că tatăl reclamantului, M.I., împreună cu familia, inclusiv reclamantul, au fost refugiaţi din localitatea Călăţea, în părţile Beiuşului, din toamna anului 1942, până în 1945.
Probele menţionate confirmă, deci, realitatea refugiului reclamantului şi a familiei sale.
Cât priveşte motivul refugiului, acesta trebuie apreciat în raport cu realităţile istorice ale vremii, ce nu pot fi negate, fiind de notorietate persecuţiile etnice suferite de populaţia română, în Ardealul de Nord, ca urmare a regimului instaurat după Dictatul de la Viena.
În atare situaţie, se reţine că instanţa de fond a apreciat în mod corect că actele de persecuţie pentru motive etnice suferite de reclamantul M.F., împreună cu ceilalţi membrii ai familiei sale, sunt dovedite şi i-a admis acţiunea.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, se constată că prima instanţă a dat o corectă dezlegare cauzei deduse judecăţii, pronunţând o hotărâre legală şi temeinică, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor împotriva sentinţei civile nr. 14/CA/2005 - PI din 17 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3395/2005. Contencios. Refuz eliberare decizie... | ICCJ. Decizia nr. 3401/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
