ICCJ. Decizia nr. 3946/2005. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3946/2005
Dosar nr. 1735/2002
Şedinţa publică din 22 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 22 februarie 2001, reclamanta SC Z. SRL Iaşi a solicitat anularea dispoziţiei nr. 62 din 7 noiembrie 2000, a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Iaşi.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin procesul-verbal de control nr. 1037 din 15 mai 2000, al Gărzii Financiare Iaşi, s-a reţinut în mod greşit că prin înregistrarea în evidenţa financiar-contabilă a facturilor fictive prezentate în Anexele nr. 3 şi 4, precum şi a proceselor-verbale, a referatelor (Anexele nr. 1 şi 2), ce nu îndeplinesc condiţia de documente justificative potrivit prevederilor legale, SC Z. SRL, prin administratorul său, a sustras de la plata către bugetul de stat, un impozit pe profit în sumă de 230.031.222 lei şi T.V.A. în sumă de 29.225.155 lei, precum şi majorări de întârziere aferente, în sumă de 73.986.482 lei şi respectiv, 1.841.185 lei, dispunându-se şi virarea acestor sume la bugetul de stat.
Reclamanta a susţinut că Garda Financiară, secţia Iaşi, nu a procedat la un control fiscal potrivit principiilor ce guvernează activitatea contabilă prevăzute de Legea nr. 82/1991, cap. 1 şi 2 şi ale art. 23 lit. b), c), d) şi e) din Regulamentul de aplicare a respectivelor legi, aprobat prin HG nr. 704/1993.
În plus, reclamanta (prin administratorul său Z.F.) a susţinut că documentele contabile ale societăţii, pe anii 1998 - 2000, au fost luate la Poliţia municipiului Iaşi, ceea ce a împiedicat prezentarea acestora controlorilor Gărzii Financiare, secţia Iaşi.
A mai arătat reclamanta, că a formulat contestaţie împotriva procesului-verbal şi că Garda Financiară, secţia Iaşi, prin hotărârea nr. 12 din 20 iunie 2000, a respins-o ca neîntemeiată, şi împotriva acestei hotărâri, a formulat contestaţie. Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Iaşi, prin dispoziţia nr. 62 din 7 noiembrie 2000, a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a contestaţiei pentru suma de 6.595.280 lei, reprezentând diferenţa de impozit pe profit pe anul 1998 şi pentru suma de 9.437.846 lei reprezentând majorări de întârziere aferente şi a respins tot ca neîntemeiată, contestaţia pentru suma totală de 287.984.578 lei din care: 184.879.750 lei diferenţă impozit pe profit pe anul 1999, 62.119.596 lei majorări de întârziere aferente, 38.556.192 lei diferenţa de impozit pe anul 2000 şi 2.429.040 lei majorări de întârziere aferente.
Prin aceeaşi dispoziţie, arată reclamanta, s-a admis contestaţia pentru suma de 29.225.155 lei reprezentând T.V.A. stabilită pe anul 2000 şi 1.841.185 lei, majorări de întârziere aferente.
Reclamanta a mai arătat că şi această dispoziţie a atacat-o la Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia de Soluţionare a Contestaţiilor, dar că prin Decizia nr. 18 din 12 februarie 2001, autoritatea s-a dezînvestit de soluţionarea plângerii.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 463/F din 15 martie 2001, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Curţii de Apel Iaşi, invocând dispoziţiile art. 3 pct. 1 şi art. 158 alin. (3) C. proc. civ.
Curtea de Apel Iaşi, prin sentinţa nr. 26/CA din 19 februarie 2002, a admis excepţia privind lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi a admis acţiunea reclamantei, în contradictoriu cu Garda Financiară, secţia Iaşi şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi.
Totodată, instanţa de fond a anulat în parte dispoziţia nr. 62 din 7 noiembrie 2000, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, respectiv pct. 1 şi 2 din dispoziţie, cu consecinţa exonerării reclamantei de plata sumei de 304.017.704 lei, reprezentând diferenţă de impozit pe profit pe anii 1998, 1999, 2000 şi majorări de întârziere la plată aferente, menţinând restul prevederilor dispoziţiei şi obligând pârâtele, la plata sumei de 42.398.404 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa în sensul arătat, instanţa de fond a constatat, în esenţă, că, prin actul de control al Gărzii Financiare Iaşi, s-a reţinut o situaţie de fapt eronată, ce a determinat modificarea bazei de calcul la impozitul pe profit, prin eliminarea din cheltuieli, a unor documente considerate că nu îndeplinesc condiţiile unor documente justificative, calculându-se o diferenţă la impozitul pe profit şi majorări de întârziere, aceleaşi documente fiind eliminate şi din baza de calcul pentru T.V.A. deductibil, calculându-se o diferenţă de plată şi majorări.
Totodată, instanţa de fond a reţinut că organele de control nu au avut în vedere specificul activităţii societăţii şi necesarul de investiţii (cheltuieli) pentru creşterea veniturilor din vânzări şi nici faptul că în rapoartele de evaluare a investiţiilor se regăsesc materiale şi bunuri achiziţionate din diferite surse şi folosite în consum, pe baza referatelor şi proceselor-verbale ridicate de organele de poliţie.
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs, în termen legal, pârâtele Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi şi Garda Financiară Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se susţine că instanţa de fond a denaturat obiectul cauzei, nereţinând că problema litigioasă era dacă documentele controversate puteau sau nu să fie înregistrate în contabilitate şi să producă efecte juridice, în ceea ce priveşte justificarea potrivit normelor legale a cheltuielilor deductibile fiscal în materie de impozit pe profit şi T.V.A.
Se mai susţine că instanţa de fond nu şi-a motivat în drept hotărârea şi nu a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 6 din HG nr. 831/1997 şi nici pe cele ale art. 2 din Ordinul ministrului finanţelor nr. 903/2000.
Recurenţii-pârâţi arată şi că instanţa de fond nu a avut în vedere că măsurile dispuse în materie de impozit pe profit, au fost luate în baza prevederilor art. 3 lit. m) din OG nr. 70/1994, modificată prin OUG nr. 217/1999. De asemenea, în opinia recurenţilor-pârâţi, instanţa de fond nu a avut în vedere nici aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) şi (2) din OUG nr. 17/2000, privind T.V.A. şi nici cele ale pct. 16.6 lit. a) şi g) din HG nr. 401/2000 şi ale art. 25 lit. b) din OUG nr. 17/2000.
Mai mult, susţin recurenţii-pârâţi, intimata-reclamantă a dedus T.V.A. de pe facturi fictive provenite de la firme fantomă din economia subterană, care nu sunt înregistrate la organele fiscale, ca plătitoare de T.V.A.
În plus, arată recurenţii-pârâţi, dacă în situaţia înscrisurilor întocmite de administratorul intimatei (procese-verbale, bonuri, centralizatoare) şi înregistrate în contabilitate, ilegalitatea operaţiunii este evidentă, în ce priveşte facturile fictive provenite de la firme fantomă, intimata nu a făcut nici o probă prin care să dovedească faptul că acestea sunt legale, că aparţin şi au fost emise de la firme legal înregistrate şi plătitoare de T.V.A.
Examinându-se cauza, în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu toate probele administrate în cauză, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., se constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, în temeiul art. 4 şi 42 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, s-a adoptat HG nr. 831/1997, pentru aprobarea modelelor formularelor comune privind activitatea financiară şi contabilă şi a Normelor metodologice privind întocmirea şi utilizarea acestora (M. Of. nr. 368/19.12.1997).
Conform art. 1 alin. (1) din acest act normativ, se aprobă modelele formularelor comune privind activitatea financiară şi contabilă, cuprinse în catalogul prezentat în Anexa nr. 1 A, precum şi în Normele metodologice privind întocmirea şi utilizarea acestora, prevăzut în Anexa nr. 1 B.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi urm. din HG nr. 831/1997, persoanele juridice şi cele fizice prevăzute la art. 1 din Legea nr. 82/1991, vor utiliza numai formularele tipizate cu regim special, comune pe economie. Mai mult, potrivit HG nr. 834/1997, după data de 1 aprilie 1998, formularele tipizate rămase în stoc pot fi utilizate, doar cu aprobarea autorităţilor fiscale, iar utilizarea altor formulare tipizate, comune pe economie se poate face numai cu avizul Ministerului Finanţelor.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 6 din HG nr. 831/1997, promovarea şi utilizarea de formulare tipizate cu regim special de înscriere şi numerotare din alte surse, decât cele prevăzute în hotărâre sunt interzise, iar operaţiunile consemnate în aceste formulare nu pot fi înregistrate în contabilitate, bunurile care fac obiectul tranzacţiilor respective, fiind considerate fără documente legale de provenienţă.
Potrivit prevederilor art. 4 alin. (3) lit. p) din OUG nr. 70/1994 (astfel cum a fost modificată prin OG nr. 40/1998 şi apoi, prin OUG nr. 217/1999), la determinarea profitului impozabil nu sunt deductibile cheltuielile înregistrate în contabilitate, pe baza unor documente care nu îndeplinesc, potrivit Legii contabilităţii nr. 82/1991, cu modificările ulterioare, condiţiile pentru a fi calificat document justificativ.
În cauză, perioada supusă controlului este ianuarie 1998 - martie 2000, motiv pentru care se constată că în mod corect au reţinut autorităţile fiscale, că sunt aplicabile dispoziţiile actelor normative mai sus arătate cu privire la calcularea impozitului pe profit.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în cauză, contrar celor invocate de intimata-reclamantă şi reţinute de instanţa de fond, situaţia de fapt reţinută de autorităţile fiscale, ce a determinat modificarea bazei de calcul la impozitul pe profit, prin eliminarea din cheltuieli a unor documente considerate că nu îndeplinesc condiţiile unor documente justificative, este cea reală.
De altfel, şi din analiza, atât a înscrisurilor aflate la dosarul anexă, la dosarul nr. 1735/2002 al Curţii Supreme de Justiţie, secţia de contencios administrativ, cât şi a celor din dosarul nr. 1657/2001, al Curţii de Apel Iaşi şi din dosarul nr. 1914/2001, rezultă practica intimatei-reclamante, a utilizării unor documente care nu îndeplinesc condiţiile legale (chiar dacă unii experţi contabili au apreciat că pot fi considerate documente justificative).
Cum în cauză, prin sentinţa atacată s-a anulat dispoziţia nr. 62/2000, a autorităţii fiscale, doar în partea referitoare la plata sumei reprezentând diferenţă impozit pe profit pe anii 1998, 1999 şi 2000 şi majorări de întârziere, menţinându-se celelalte prevederi ale acesteia (privind plata T.V.A.), motivele de recurs referitoare la T.V.A. nu pot fi primite, respectiva cerere neavând obiect.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică, iar criticile formulate acesteia sunt fondate, se va admite recursul, se va casa sentinţa atacată şi în fond, se va respinge acţiunea agentului economic, menţinându-se în totalitate dispoziţia nr. 62 din 7 noiembrie 2000, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi şi Comisariatul Regional Iaşi al Gărzii Financiare împotriva sentinţei civile nr. 26/CA din 19 februarie 2002, a Curţii de Apel Iaşi.
Casează sentinţa atacată şi în fond, respinge acţiunea reclamantei SC Z. SRL Iaşi.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3681/2005. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 4001/2005. Contencios.. Contestaţie în anulare → |
|---|
