ICCJ. Decizia nr. 4214/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 17 septembrie 2004, reclamantul C.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr. 13075/11375 din 15 iulie 2004, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
în motivare, reclamantul a arătat că prin actul contestat, pârâta i-a respins în mod greșit cererea de acordare a drepturilor legale compensatorii, deși a dovedit calitatea sa de refugiat, cu martori și cu legitimația de evacuat a mamei sale, la acea dată reclamantul având vârsta de 3 ani.
Tribunalul București, secția a VIII-a de conflicte de muncă și litigii de muncă, prin sentința civilă nr. 4639 din 29 octombrie 2004, a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând incidența prevederilor art. 7 din Legea nr. 189/2000 și ale art. 3 pct. 1 și art. 158 C. proc. civ.
Judecând în fond pricina în primă instanță, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 196 din 1 februarie 2005, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre, prin care să-i recunoască reclamantului, drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, pentru perioada 2 octombrie 1940 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 decembrie 2003.
Instanța a reținut că soluția se impune în raport cu probele administrate și cu dispozițiile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.
împotriva sentinței a declarat recurs, în termen legal, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, solicitând în temeiul prevederilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., modificarea acestei hotărâri, în sensul respingerii acțiunii.
Recurenta a susținut, în esență, că intimatul nu putea beneficia de prevederile actului normativ în discuție, atâta timp, cât, cu înscrisurile depuse, acesta a dovedit doar refugiul mamei, neputându-se stabili cu certitudine că o dată cu mama a plecat și copilul minor.
Că, aprecierea încadrării intimatului în dispozițiile legii trebuia făcută de către instanța fondului, numai în raport cu data depunerii dovezilor la comisia de specialitate, dovezi care erau neconcludente.
Criticile formulate sunt neîntemeiate.
în conformitate cu dispozițiile art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de prevederile acestui act normativ, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu.
în art. 2 din Normele pentru aplicarea prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, s-a precizat că prin persoană care a fost strămutată în altă localitate, se înțelege "persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice. în această categorie se includ și persoanele care au fost expulzate, s-au refugiat, precum și cele care au făcut obiectul unui schimb de populație, ca urmare a unui tratat bilateral".
Din probele administrate în cauză, respectiv legitimația mamei intimatului emisă de Comisariatul General al Refugiaților din Nordul Transilvaniei, actele de stare civilă și declarațiile autentice ale martorilor M.O.P. și L.C.A., rezultă că reclamantul a făcut dovada, în condițiile prevăzute de art. 4 din H.G. nr. 127/2002, că, împreună cu familia, a plecat în refugiu, la începutul lunii octombrie 1940, din localitatea de domiciliu, Târgu Mureș, la București, unde au și rămas, ca urmare a persecuțiilor etnice exercitate după Dictatul de la Viena.
Nu are relevanță pentru stabilirea adevărului, a situației reale de fapt, momentul depunerii acestor dovezi, după cum, în mod eronat, susține recurenta.
în consecință, față de dovezile de la dosar, se constată că sentința instanței de fond este legală și temeinică, considerente pentru care, potrivit art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4215/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4216/2005. Contencios → |
|---|
