ICCJ. Decizia nr. 434/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 31 octombrie 2003, SC C. SA Corabia a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Olt, să se dispună anularea deciziei nr. 322 din 29 septembrie 2003, emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția de Soluționare a Contestațiilor și a procesului-verbal de control nr. 1943 din 8 august 2003, al Direcției Generale a Finanțelor Publice Olt și exonerarea de plata sumei de 17.563.780.025 lei, reprezentând majorări și penalități de întârziere aferente T.V.A., nedatorate ca urmare a faptului că la data de 4 iunie 1997 a intrat în procedura prevăzută de Legea nr. 64/1997, fiind aplicabile prevederile art. 37 din O.G. nr. 38/2002.
Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 420 din 18 iunie 2004, a admis în parte acțiunea, a anulat în parte actele de control financiar atacate, în sensul menținerii obligării reclamantei, la plata sumelor de 10.010.552.407 lei, majorări de întârziere și 1.451.815.573 lei, penalități de întârziere, din totalul sumei de 17.563.780.025 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a avut în vedere concluziile expertizei contabile efectuată de expertul A.I.
împotriva sus-menționatei sentințe au declarat recurs, atât reclamanta, cât și pârâții, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 și 10 și art. 3041C. proc. civ.
Reclamanta a susținut în esență nelegalitatea sentinței, arătând că în raport cu prevederile art. 37 din O.G. nr. 38/2002, fiind sub incidența Legii nr. 64/1995, din data de 4 iunie 1997, conform încheierii de ședință, pronunțată de Tribunalul Olt, în dosarul nr. 100 F/1997, nu poate fi obligată la plata majorărilor și penalităților de întârziere, pentru contribuțiile datorate bugetului de stat, încât se impunea anularea actelor de control financiar și exonerarea de plata sumei de 17.563.780.025 lei. Că, instanța a omis să examineze sentința civilă nr. 343/2000, a Tribunalului Olt, rămasă definitivă prin nerecurare, prin care au fost anulate majorările și penalitățile de întârziere calculate până la introducerea cererii, respectiv 14 aprilie 2000, reținând greșit că societatea a contestat majorările și penalitățile, numai pentru contribuția T.V.A. și nu pentru toate contribuțiile datorate bugetului de stat.
Prin recursul pârâților s-a susținut nelegalitatea hotărârii, potrivit art. 3041C. proc. civ., arătându-se în esență că se impunea respingerea acțiunii reclamantei, actele de control financiar atacate fiind legale.
Examinând recursurile declarate, în raport cu hotărârea atacată și criticile formulate, se constată următoarea situație:
Instanța de fond, a reținut că reclamanta, începând cu data de 4 iunie 1997, s-a aflat în procedura de reorganizare judiciară și a falimentului, prevăzută de Legea nr. 64/1995, încât potrivit expertizei contabile, datorează cu titlu de majorări de întârziere, suma de 10.010.552.407 lei, respectiv penalități, în sumă de 1.451.815.573 lei, din suma totală contestată de 17.563.780.025 lei.
Instanța de fond nu a stabilit nici debitele a căror neplată au generat majorările și penalitățile de întârziere, respectiv data nașterii acestora.
Actele de control financiar contestate rețin existența obligațiilor fiscale față de bugetul statului, ale reclamantei, pentru perioada 1 iunie 2002 - 30 iunie 2003, debitele fiind născute ulterior deschiderii procedurii prevăzută de Legea nr. 64/1995, la 4 iunie 1997.
Reclamanta s-a aflat în situații juridice diferite, procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995 fiind inițial de reorganizare judiciară pe bază de plan aprobat, apoi a fost suspendată, potrivit art. III din O.G. nr. 38/2002, iar în final, s-a încheiat contractul de privatizare, ceea ce a condus la închiderea procedurii în temeiul art. III alin. (4) din sus-menționata ordonanță de guvern.
în raport cu situația menționată, reclamanta nemaiaflându-se sub incidența Legii nr. 64/1995, nu mai sunt aplicabile prevederile art. 37 din O.G. nr. 38/2002, privind majorările și penalitățile de întârziere care sunt, astfel, datorate pentru obligațiile bugetare neachitate în termen la bugetul statului.
Prin decizia nr. 322 din 29 septembrie 2003, a Ministerului Finanțelor Publice - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, s-a respins, ca fiind fără obiect, contestația reclamantei, pentru suma de 16.659.853.550 lei, majorări și penalități de întârziere, reținându-se că suma menționată nu a fost stabilită prin procesul-verbal de control nr. 1943 din 8 august 2003, contestat.
Or, potrivit art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 13/2001, aprobată prin Legea nr. 506/2001, "contestația nu poate avea ca obiect alte sume și măsuri, decât cele stabilite prin actul atacat".
Referitor la majorările de întârziere, în sumă de 690.205.902 lei și penalitățile de întârziere, în sumă de 213.720.573 lei, s-a reținut legal, în raport cu dispozițiile art. 13 din O.G. nr. 11/1996, modificată prin O.G. nr. 26/2001 și art. 12 și art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 61/2002, că reclamanta le datorează, ele fiind aferente debitelor neachitate la termen către bugetul statului, contestația fiind respinsă ca neîntemeiată.
Așa fiind, în raport cu considerentele expuse, urmează ca prin admiterea recursului pârâților, să se caseze sentința atacată și în fond, să se respingă acțiunea reclamantei, reținându-se legalitatea actelor de control financiar contestate.
Pe cale de consecință, a fost respins ca nefondat, recursul declarat de reclamantă, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 81/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 61/2005. Contencios → |
|---|
