ICCJ. Decizia nr. 5227/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea formulată la data de 16 iunie 2003, reclamantul C.V. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Culturii și cultelor și C.N.C., să dispună, conform art. 1 din Legea nr. 29/1990, anularea Ordinului nr. 132 din 16 aprilie 2003, ilegal emis de Ministerul Culturii și Cultelor, precum și a adresei nr. 894 din 28 mai 2003, emisă de C.N.C., suspendarea executării celor două acte, conform art. 9 din Legea nr. 29/1990, până la soluționarea cererii, precum și obligarea pârâților la plata de despăgubiri pentru daunele materiale și morale suferite, al căror cuantum urma a fi precizat pe parcursul soluționării cauzei.
Printr-o primă soluție pronunțată, respectiv sentința civilă nr. 1428 din 24 septembrie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului, respingând, totodată, și excepțiile privind inadmisibilitatea capătului de cerere, conform art. 9 din Legea nr. 29/1990, lipsa calității procesuale active, precum și lipsa calității procesuale pasive a C.N.C.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a invocat nelegalitatea actului prin care a fost înlăturat din funcția de vicepreședinte al C.N.C., emitentul acestuia, respectiv Ministerul Culturii și Cultelor, neavând competență legală de a dispune astfel. întrucât prin intrarea în vigoare a Legii nr. 630/2002, legea cinematografiei, au fost abrogate expres prevederile prin care fusese numită în funcție conducerea C.N.C., instanța de fond a apreciat că ordinul de numire al reclamantului a încetat de drept, situație ulterior confirmată în fapt prin Ordinul contestat, cu nr. 132/2003.
Această sentință a fost casată prin decizia nr. 7305 din 1 octombrie 2004, a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost admis recursul reclamantului-recurent. Drept urmare, rejudecând în fond, instanța de recurs a anulat Ordinul nr. 132 din 16 aprilie 2003, emis de Ministerul Culturii și adresa nr. 894 din 28 mai 2003, a C.N.C. București. Prin aceeași decizie, instanța supremă a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de fond, pentru soluționarea capătului de cerere privind despăgubirile morale și materiale solicitate de reclamant.
Pentru a se pronunța în acest fel, înalta Curte a reținut că Ordinul Ministerului Culturii și Cultelor nr. 132/2003 este vădit nelegal, fiind emis cu depășirea competențelor, câtă vreme, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, singura autoritate abilitată să numească conducerea C.N.C., era Guvernul României, în subordinea căreia se află C.N.C., readus în subordinea Ministerului Culturii și Cultelor, ulterior datei emiterii Ordinului nr. 132/2003, prin O.U.G. nr. 64/2003.
în fond după casare, în al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 778 din 21 aprilie 2005, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea precizată a reclamantului, privind despăgubirile materiale și morale solicitate, pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990.
Prin aceeași sentință au fost respinse și excepțiile privind tardivitatea depunerii precizării acțiunii, inadmisibilitatea cererii de daune morale și cea referitoare la lipsa de obiect a acțiunii precizate.
Instanța de fond, în ciuda faptului că s-a dispus anularea Ordinului nr. 132/2003, ca nelegal emis de Ministerul Culturii, cu depășirea competențelor, a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, pentru acordarea despăgubirilor, respectiv condițiile generale ale răspunderii civile delictuale. S-a reținut că Ordinul nr. 132/2003 a fost anulat pentru motive de ordin procedural, și nu de fond, reclamantul neavând nici dreptul la despăgubirile materiale reprezentând indemnizația de vicepreședinte, deoarece prin decizia de casare nu s-a dispus și reîncadrarea sa pe postul anterior deținut, care nici nu mai există, urmare a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 64/2003.
în fine, s-a mai reținut că pârâtul C.N.C. a achitat reclamantului, toate drepturile salariale aferente perioadei lucrate până la 29 iunie 2003, iar daunele morale nu se justifică, câtă vreme nu s-a dovedit reaua-credință a pârâților, desființarea postului de vicepreședinte fiind exclusiv voința legiuitorului.
De menționat că în faza rejudecării în fond după casare, reclamantul și-a precizat despăgubirile materiale la suma de 642.340.102 lei, actualizată, conform unui calcul propriu, reprezentând sumele cuvenite cu titlu de salariu, aferente perioadei 1 iunie 2003 - 31 martie 2005, iar despăgubirile morale, la suma de 5 miliarde lei, invocând și încheierea din 23 iulie 2003, a Curții de Apel București, prin care au fost suspendate efectele celor două acte administrative contestate.
Și împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs, reclamantul V.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, ca și pentru greșita aplicare a legii, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 și 10, precum și art. 3041C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că instanța a încălcat toate drepturile sale procesuale, ignorând cu desăvârșire faptul că, începând cu data de 28 mai 2003, când au fost emise cele două acte administrative ilegale, a fost lipsit, până în prezent, timp de peste 2 ani, de dreptul la muncă, cartea sa de muncă fiind și în prezent neîncheiată și în posesia C.N.C., nefiind emis nici un act care să reprezinte, ca document legal și oficial, decizia de încetare a raporturilor sale de muncă cu această intimată-pârâtă.
în acest fel, a fost lipsit, arată recurentul-reclamant, în mod complet de posibilitatea de a beneficia de orice drept din cele prevăzute de lege privind protecția socială, cum ar fi ocrotirea sănătății, dreptul la un trai decent, fiind în mod evident afectat și dreptul său la pensie prin evidențierea în documente oficiale a unei perioade nelucrate de peste 2 ani.
în fine, recurentul-reclamant a mai arătat că instanța de fond, ignorând caracterul definitiv și irevocabil al hotărârii înaltei Curți, de anulare a celor două acte administrative ilegale, a făcut o permanentă confuzie între plata salariului său și plata despăgubirilor materiale solicitate, în calculul cărora, a fost luată numai ca reper, valoarea prevăzută de lege a salariului brut pe lună, calcul care, de altfel, nu a fost contestat nici un moment de nici una dintre intimatele-pârâte. Prin recursul său, recurentul-reclamant a făcut o nouă precizare a cuantumului despăgubirilor materiale pretins a fi datorat de pârâtele-intimate, indicând suma de 831.048.538 lei, ce include și lunile scurse până la soluționarea recursului de față.
Recursul este fondat și urmează a fi admis, în limitele și pentru considerentele în continuare expuse.
Examinând actele și probele dosarului, administrate pe parcursul ambelor cicluri procesuale, prin prisma prevederilor legale incidente și în raport cu art. 3041C. proc. civ., ca și față de criticile recurentului-reclamant, înalta Curte a reținut că instanța de fond a dat o greșită interpretare, atât probelor administrate, cât și prevederilor legale aplicabile, pronunțând o hotărâre ce se impune a fi modificată.
Este de necontestat că prin decizia anterioară a înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 7305 din 1 octombrie 2004, au fost anulate actele administrative a căror nelegalitate a fost invocată de către reclamantul-recurent, respectiv Ordinul nr. 132 din 16 aprilie 2003, emis de Ministerul Culturii și Cultelor, cât și adresa nr. 894 din 28 mai 2003, emisă de C.N.C. București.
Distincția făcută de instanța de fond în ceea ce privește așa-zisul motiv de procedură, și nu de fond, care a condus la anularea celor două acte administrative menționate, este nelegală și în afara spiritului și sensului Legii nr. 29/1990.
Nu se poate considera și interpreta în sensul acestei legi, că un act administrativ, anulat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, este mai puțin sau deloc "vătămător", dacă motivele ce au condus la anularea sa, sunt de ordin procedural, și nu de fond.
Legea nr. 29/1990 nu face nici o distincție de acest fel și nici hotărârea înaltei Curți, prin care s-a dispus anularea actelor administrative apreciate ca fiind ilegale, nu lasă loc unei interpretări de genul celei menționate în hotărârea atacată.
Astfel fiind, este evident că actele administrative anulate, pentru motive de nelegalitate, au produs o vătămare recurentului-reclamant, vătămarea fiind, totodată, dovedită cu întreg materialul probator administrat și antrenând, așadar, aplicarea prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990.
Potrivit textului citat, în cazul anulării actului administrativ în tot sau în parte, instanța va hotărî și asupra daunelor materiale și morale cerute.
înalta Curte a apreciat, pe baza probelor administrate în cauză, că recurentul-reclamant a dovedit efectele vătămătoare certe ale celor două acte administrative anulate asupra situației sale profesionale, neclarificată nici în prezent, în ceea ce privește statutul său de angajat, precum și mențiunile înscrise în cartea sa de muncă, cu consecința directă asupra drepturilor de asigurări sociale, de asemenea, vătămate.
Această împrejurare, de altfel, nici nu a fost contestată de cele două pârâte-intimate.
întemeiată este și critica recurentului-reclamant privind confuzia făcută de instanța de fond între despăgubirile materiale solicitate și indemnizația de vicepreședinte la care în mod legal nu mai era îndrituit, întrucât, urmare a anulării Ordinului nr. 132/2003, nu s-a dispus și reîncadrarea sa pe postul deținut anterior, deoarece acel post nu mai exista, urmare a modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 64/2003.
Daunele materiale solicitate de recurentul-reclamant, astfel cum a arătat acesta, reprezintă suma de bani acoperitoare a prejudiciului, a vătămării suferite prin emiterea celor două acte administrative anulate, vătămare care, în cazul concret, se materializează în punerea efectivă a recurentului-reclamant în imposibilitatea de a-și desfășura activitatea profesională, în mod firesc, în deplină legalitate, decent și beneficiind de drepturile de protecție socială garantate de lege.
înalta Curte a apreciat că recurentul-reclamant a dovedit pe deplin consecințele directe, vătămătoare, a celor două acte administrative anulate și că, totodată, sunt îndeplinite cerințele legale prevăzute de art. 11 din Legea nr. 21/1990, pentru acordarea despăgubirilor materiale solicitate.
Reținând și faptul că pe întreg parcursul procesului, cele două intimate-pârâte nu au contestat nici un moment nici cuantumul precizat al despăgubirilor materiale solicitate de reclamantul-recurent și nici modalitatea concretă de calcul indicată de acesta, precum și împrejurarea că toate părțile din cauză au fost de acord cu administrarea exclusiv a probei cu înscrisuri, în ceea ce privește daunele materiale și morale, astfel cum s-a menționat în încheierea de ședință de la 31 martie 2005, înalta Curte, conform art. 312 C. proc. civ., modificând sentința recurată, a admis în parte acțiunea în daune, a reclamantului, astfel cum a fost precizată în fața instanței de fond și a obligat pârâtele la plata sumei de 642.340.102 lei, cu titlu de despăgubiri materiale, către acesta.
înalta Curte a obligat la plata despăgubirilor în acest cuantum, și nu în cuantumul din nou precizat prin cererea de recurs, de 831.048.538 lei, reținând că această nouă majorare a câtimii obiectului cererii, în ipoteza admiterii, ar lipsi intimatele-pârâte de beneficiul dublului grad de jurisdicție, ceea ce din punct de vedere procesual-civil, nu este admisibil.
în ceea ce privește cererea recurentului-reclamant, de acordare și de daune morale, estimate la 5 miliarde lei, înalta Curte a respins-o, reținând și apreciind pe baza circumstanțelor concrete ale cauzei, în sensul că recunoașterea vătămării produse și acordarea daunelor materiale solicitate reprezintă, în sine, o reparație corespunzătoare pentru repararea și a oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost suferit de recurentul-reclamant.
Conform art. 274 C. proc. civ., pârâtele-intimate au fost obligate și la plata cheltuielilor de judecată solicitate de recurentul-reclamant, în cuantum de 1 milion lei vechi.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5228/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5219/2005. Contencios → |
|---|
