ICCJ. Decizia nr. 5285/2005. Contencios. Refuz rezolvare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5285/2005
Dosar nr. 6917/2004
Şedinţa publică din 2 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 465 din 9 septembrie 2004, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, pronunţată în dosarul nr. 3926/2003, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea formulată de numitul C.C. împotriva C.N.C.D., privind refuzul nejustificat al acestei autorităţi de a soluţiona petiţia sa nr. 2701/2003.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că în mod legal, Consiliul, prin hotărârea nr. 391 din 2 decembrie 2003, a respins plângerea privind discriminarea reclamantului de către Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul General de Poliţie, întrucât atât refuzul reîncadrării în funcţia de ofiţer (pe motiv că reclamantul a fost trecut în rezervă, urmare a demisiei), cât şi refuzul înscrierii sale la concursul de ocupare a funcţiei de ofiţer (pe motiv că reclamantul depăşeşte vârsta limită de 35 de ani), nu sunt acte de discriminare.
A considerat instanţa că nu au existat condiţii discriminatorii care ar putea intra sub incidenţa art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, întrucât criteriile aplicate de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul General de Poliţie sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestuia sunt adecvate sau necesare, conform art. 2 alin. (2) teza a II-a, în raport cu specificul activităţii poliţistului.
A apreciat instanţa că în privinţa legalităţii în materie de angajare şi profesie, conform art. 9 din OG nr. 137/2000 şi OG nr. 77/2003, dispoziţiile art. 5-8 nu pot fi interpretate în sensul respingerii dreptului angajatorului de a refuza angajarea unei persoane care nu corespunde cerinţelor ocupaţionale într-un anumit domeniu.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen recursul de faţă, reclamantul, cererea fiind legal timbrată.
În motivare se arată:
- că perioada cu privire la care a fost reclamată discriminarea, este 14 august 2001 - 16 iunie 2003, astfel încât art. 9 din OG nr. 77/2003 este un text ulterior faptelor reclamate şi că, în temeiul art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, demisia constituie un act discriminatoriu;
- că instanţa de fond a interpretat greşit art. 2 alin. (2) din OG nr. 137/2000, care nu-şi găseşte corespondent în textul art. 2 alin. (2), a cărui formulare reflectă caracterul sancţionator în completarea art. 2 alin. (1);
- că Legea nr. 80/1995 şi Ordinul nr. 760/1998 sunt acte anterioare OG nr. 137/2000, iar legea sus-menţionată nu mai este aplicabilă poliţiştilor, din anul 2002 şi reglementările actuale nu prevăd că cei care au demisionat, nu mai pot fi încadraţi;
- că în speţă, C.N.C.D. şi-a bazat soluţia (hotărârea de respingere a petiţiei reclamantului), pe un ordin care contravine OG nr. 137/2000 şi care încalcă dispoziţiile art. 73-75 din Legea nr. 24/2000;
- că practica discriminatorie pe criteriul vârstei este sancţionată de art. 2 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) şi (2) din OG nr. 137/2000;
- că art. 1 din Instrucţiunile nr. 1 din 5 martie 2003, ale C.N.C.D., obligă angajatorii care anunţă ocuparea unui post, să asigure liberul acces la toate etapele procesului de angajare, fără deosebire sau excludere, inclusiv pe criteriul vârstei, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege, iar art. 7 alin. (1) şi (2) din ordonanţă sancţionează discriminarea pe criteriul vârstei;
- că motivaţia instanţei de fond bazată pe dispoziţiile art. 9 din OG nr. 138/2000, este străină de textul art. 9, care se referă la faptul că dispoziţiile art. 5-8 nu pot fi interpretate în sensul restrângerii dreptului angajatorului de a refuza angajarea unei persoane care nu corespunde cerinţelor şi standardelor uzuale în domeniul respectiv, atâta timp, cât refuzul nu constituie un act de discriminare;
- că în cauză nu se aplică ipotezele din art. 5, 6 şi 8 din OG nr. 137/2000, ci e vorba de excluderea reclamantului de la început, de la etapele procesului de angajare.
Recursul nu se fondează.
1. Recurentul a reclamat la C.N.C.D., două acte (măsuri) considerate de el ca fiind discriminatorii: refuzul reîncadrării sale ca ofiţer, pe motiv că fusese trecut în rezervă, ca urmare a demisiei şi refuzul înscrierii sale la concursul pentru ocuparea unei funcţii de ofiţer, pe temeiul depăşirii vârstei stabilite de angajator.
Primul act sus-menţionat îşi are temeiul în lege: potrivit dispoziţiilor art. 69 lit. e) din Legea nr. 360/2002, încetarea raporturilor de serviciu ale poliţistului are loc prin demisie [ca una dintre modalităţile posibile enumerate de art. 69 lit. a) şi j)].
Dar în această lege nu există posibilitatea de reîncadrare, ca act simplu de angajare.
Conform art. 9 alin. (4) din lege, încadrarea unor specialişti în poliţie se realizează prin concurs, ca unică modalitate.
Aşa fiind, nu este incident, în analiza primului act reclamat, art. 9 din OG nr. 137/2000, nici în forma sa iniţială şi nici în forma modificată prin OG nr. 77/2003.
De vreme ce imposibilitatea angajării ori reîncadrării fără concurs decurge din lege, chiar dacă o asemenea dispoziţie ar fi inechitabilă ori discriminatorie în fapt, ea nu poate fi amendată de C.N.C.D., sub incidenţa dispoziţiilor OG nr. 137/2000, fiind supuse controlului pe baza acestuia, numai compartimentele discriminatorii active sau pasive ale unor persoane fizice sau juridice de drept privat ori ale unor autorităţi administrative.
2. Într-adevăr, la data sesizării C.N.C.D., prin petiţie, 11 august 2003, textul art. 2 alin. (2) şi al art. 9 din OG nr. 137/2000, nu suferiseră modificările de nuanţă aduse prin OG nr. 77/2003 (30 august 2003).
Dar C.N.C.D. confirmă înregistrarea petiţiei la 19 septembrie 2003, iar Colegiul Director o soluţionează prin hotărârea nr. 391 din 2 decembrie 2003, aşadar sub imperiul legii noi, făcând referire expresă la art. 9 în forma sa modificată.
Recurentul critică soluţia primei instanţe, pe motiv că aplică metodele de apreciere (a unui act, ca discriminatoriu) din textul nou al art. 2 alin. (2), în loc să-l utilizeze pe cel vechi.
Dar textul vechi, prin gradul mai mare de generalitate, nu presupune că discriminarea reclamată de petiţionar ar fi dovedită prin însăşi formularea textului.
Curtea, în aplicarea art. 3041 C. proc. civ., analizând refuzul de înscriere la concurs, pe motivul depăşirii vârstei limită stabilită de intimată, sub incidenţa art. 2, în forma sa iniţială, constată:
Comportamentul activ al intimatei a constat în stabilirea condiţiei de vârstă până la 35 de ani pentru înscrierea la concurs. Efectul acestei condiţii faţă de petent a fost imposibilitatea de a participa la concurs, întrucât avea vârsta de 41 de ani.
Problema care se pune, este în ce măsură acest efect l-a „defavorizat nejustificat" pe petent ori l-a supus la „un tratament injust" faţă de alte persoane sau grupuri de persoane. Pentru a răspunde acestei chestiuni, trebuie avut în vedere textul art. 9 în forma sa iniţială, cu trimiterea pe care acesta o face la art. 7, care se referă la discriminarea pe motiv de vârstă.
Or, potrivit art. 9, interpretarea care s-ar da art. 7 nu poate avea ca efect restrângerea dreptului angajatorului de a refuza angajarea unei persoane care nu corespunde cerinţelor şi standardelor uzuale în domeniul respectiv, atâta timp, cât refuzul nu constituie un act de discriminare în sensul OG nr. 137/2000.
„Cerinţele uzuale" în domeniul poliţiei, pentru posturi exclusiv operative, au fost apreciate de angajator, în primul rând, pornind de la o limită de vârstă care să asigure încadrarea de personal tânăr, astfel încât să corespundă ori să se apropie de media de vârstă actuală din Poliţia Română - 37 de ani.
Instanţa apreciază aceste raţiuni, ca obiective şi justificate, cerinţa unei vârste reduse fiind uzuală într-un domeniu ca cel al poliţiei, unde efortul fizic, riscul şi supunerea la stres ţin de natura profesiei şi justifică, corelativ, o limită de vârstă de pensionare mai redusă, în raport cu alte categorii profesionale.
3. Legea nr. 360/2002, privind Statutul poliţistului, a intrat în vigoare la 25 august 2002, conform art. 82 alin. (1).
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, la aceeaşi dată, orice alte dispoziţii contrare se abrogă.
Este adevărat că până la intrarea în vigoare a acestei legi, poliţistul se bucura de un statut similar militarilor de carieră, conform dispoziţiilor Legii nr. 80/1995 şi că, după 25 august 2002, există dispoziţii legale speciale reglementând în exclusivitate Statutul poliţistului.
Dar aceste dispoziţii nu sunt mai permisive decât cele ale Legii nr. 80/1995, în ceea ce priveşte reîncadrarea/rechemarea.
Astfel, dacă potrivit art. 36 lit. d) din Legea nr. 80/1995 ofiţerii în activitate provin din ofiţerii în rezervă care au promovat testele de aptitudini şi îndeplinesc celelalte condiţii stabilite prin ordin al ministrului, în vederea chemării sau rechemării în activitate, în Legea nr. 360/2002 o asemenea posibilitate de rechemare/reîncadrare nici nu există. Ea nu este prevăzută de nici un text al legii, ba, dimpotrivă, conform art. 9 alin. (4), încadrarea în poliţie se face numai prin concurs.
Aşa fiind, hotărârea Colegiului Director şi soluţia instanţei de fond, care a menţinut-o, sunt principial corecte, întrucât ar fi fost susceptibile de casare, numai dacă legea specială în materie (Legea nr. 360/2002) ar fi prevăzut expres posibilitatea reîncadrării după demisie, fără concurs.
În situaţia juridică mai sus arătată însă [art. 9 alin. (4) din Legea nr. 360/2002], Legea nr. 80/1995 şi Ordinul nr. 760/1998 nu au relevanţă în speţă şi nici criticile aduse acestui din urmă act.
4. Este incontestabil că legiuitorul a înţeles să sancţioneze discriminarea în general şi pe cea pe motiv de vârstă, în special şi prevede aceasta în dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi ale art. 7.
Dar rostul dispoziţiilor art. 9 este să nuanţeze aplicarea acelor texte, limitându-le efectele faţă de angajatori, a căror libertate în selecţia forţei de muncă nu poate fi restrânsă în mod arbitrar.
În speţă, limitarea accesului în poliţie pe criteriul vârstei s-a dovedit a fi necesară în raport cu cerinţele obişnuite ale acestei profesii (pct. 2).
5. În speţă nu se aplică dispoziţiile art. 5, 6 şi 8 din OG nr. 137/2000, ci doar cele ale art. 7 ar putea fi analizate, dar numai în corelare cu art. 9. Nu se poate constata, însă, o excludere a reclamantului „de la etapele procesului de angajare". În realitate, în raport cu cerinţele uzuale ale profesiei, angajatorul a introdus un criteriu de selecţie preliminară, cel al vârstei.
Acest criteriu este unul obiectiv şi necesar, raportat la aceleaşi cerinţe uzuale, aşa încât angajatorul nu este susceptibil de sancţionare sub incidenţa art. 7 din OG nr. 137/2000.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.C. împotriva sentinţei civile nr. 465 din 9 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5284/2005. Contencios. Anulare măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 5289/2005. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
