ICCJ. Decizia nr. 5291/2005. Contencios. Anulare dispoziţie de sancţionare emisă de I.G.P.R. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 5291/2005
Dosar nr. 7785/2004
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 10 aprilie 2003, reclamantul B.N. a chemat în judecată Ministerul de Interne, Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul de Poliţie al judeţului Argeş, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se anuleze dispoziţia nr. 0770 din 17 februarie 2003, emisă de către şeful Inspectoratului General al Poliţiei Române, prin care a fost sancţionat cu retrogradarea din funcţie, până la nivelul de bază al gradului profesional deţinut.
În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că faptele pentru care i s-a aplicat sancţiunea contestată, respectiv, „imixtiune legală în activitatea altui poliţist şi intervenţie pentru influenţarea soluţionării legale a unor cereri privind satisfacerea intereselor unor persoane", nu au suport probator, dovadă în acest sens fiind şi soluţia propusă, atât de primul Consiliu de disciplină, care l-a declarat nevinovat, cât şi de cel de-al doilea, care a propus sancţiunea cu avertisment. Sub aspectul respectării normelor procedurale de emitere a dispoziţiei de sancţionare, reclamantul a invocat prescrierea termenului de aplicare a sancţiunii, în sensul că, deşi fapta a fost cunoscută la data de 19 noiembrie 2002, de către şeful Inspectoratului de Poliţie Argeş, dispoziţia a fost emisă cu depăşirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002.
Prin sentinţa civilă nr. 137 din 11 iunie 2003, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului de Interne, a admis contestaţia formulată de B.N. şi a anulat dispoziţia nr. 0770 din 17 februarie 2003, a şefului Inspectoratului General al Poliţiei Române, pentru prescripţia dreptului la constatarea şi aplicarea sancţiunii disciplinare.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut, în esenţă, că în conformitate cu dispoziţiile art. 44 pct. 5 din Regulamentul 350/2002, competenţa generală de aplicare a sancţiunii revine şefului Inspectoratului Judeţean, şi că în măsura în care nu este de acord cu sancţiunea propusă de către Consiliul de disciplină, este abilitat să dispună aplicarea unei alte sancţiuni şi nicidecum să decline competenţa în favoarea şefului Inspectoratului General al Poliţiei Române. A mai reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 44 pct. 1 şi 3 din Regulamentul nr. 350/2002 şi art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, şeful Inspectoratului Judeţean trebuia să emită dispoziţia de sancţionare, în termen de 30 de zile faţă de data la care a luat cunoştinţă de abaterea săvârşită de reclamant, însă sancţiunea a fost aplicată la data de 17 februarie 2003, constatând că s-a prescris dreptul de aplicare a sancţiunii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, Ministerul de Interne, Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Inspectoratul de Poliţie al judeţului Argeş, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
În motivare, recurenţii au susţinut că în conformitate cu prevederile art. 18 pct. 1 din Ordinul Ministerului de Interne nr. 350/2002, „dreptul şefilor de a aplica sancţiunea este prevăzută în Anexa nr. 2 a ordinului", iar conform acestei anexe, competenţa şefului Inspectoratului de Poliţie, de a aplica sancţiunea cu retrogradare din funcţie, până la nivelul de bază al gradului profesional deţinut, este limitată la înaintarea propunerii de sancţionare, Inspectoratului General al Poliţiei Române care poate dispune sau nu, aplicarea acesteia.
În raport cu delimitarea acestor competenţe, recurenţii au susţinut că termenul de 30 de zile pentru aplicarea sancţiunii urma să fie calculat de la momentul luării la cunoştinţă de către Inspectoratul General al Poliţiei Române, şi nu din momentul luării la cunoştinţă de către şeful Inspectoratului Judeţean, situaţie în care, greşit, instanţa de fond a constatat prescripţia dreptului de aplicare a sancţiunii.
Prin Decizia nr. 503 din 6 februarie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, a admis recursurile declarate de Inspectoratul de Poliţie al judeţului Argeş, Inspectoratul General al Poliţiei Române şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceiaşi instanţă.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut, în esenţă, că sancţiunea cu avertisment dată de Consiliul de disciplină a fost apreciată de şeful Inspectoratului de Poliţie al judeţului Argeş, ca fiind insuficientă în raport cu abaterile săvârşite de reclamant şi că în mod legal, conform dispoziţiilor art. 44 alin. (5) din Ordinul nr. 350/2002 a înaintat către organul ierarhic, propunerea de aplicare a unei sancţiuni mai severe. În aceste condiţii, emiterea dispoziţiei de sancţionare nr. 0770/2003, de către Inspectoratul General al Poliţiei Române s-a făcut cu respectarea competenţelor prevăzute de dispoziţiile legale, iar cât priveşte termenul de aplicare a sancţiunii disciplinare, acesta, conform art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002, curge de la luarea la cunoştinţă de către cel în drept să aplice sancţiunea, şi anume, competenţa revenind Inspectoratului General al Poliţiei Române, dar numai după pronunţarea Consiliului de disciplină.
În fond după casare, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 87/F-C din 18 iunie 2004, a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie în interesul reclamantului, formulată de C.S.C. şi a respins acţiunea formulată de reclamantul B.N.
Pentru a hotărî astfel, a reţinut în esenţă, că abaterea reclamantului a fost considerată cu atât mai gravă, cu cât a încercat să protejeze persoane care erau cunoscute pentru săvârşirea unor fapte ilicite şi care, în acea împrejurare, au fost sancţionate contravenţional.
A mai reţinut că fapta săvârşită se încadrează în prevederile art. 43 lit. a) din Legea nr. 360/2002, fiind în vigoare pe tot parcursul desfăşurării litigiului şi că, dobândind calitatea de funcţionari publici, poliţiştilor li se aplică şi prevederile Legii nr. 188/1999, privind Statutul funcţionarilor publici.
Cât priveşte cererea de intervenţie formulată de C.S.C., instanţa de fond a reţinut că fiind formulată într-o cerere principală cu caracter strict personal, cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantului este inadmisibilă şi lipsită de interes.
1. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamantul B.N., care a invocat prevederile art. 3041 C. proc. civ. şi a susţinut, în esenţă, următoarele critici:
- nu a beneficiat de un proces echitabil, Poliţia bucurându-se de un tratament preferenţial din partea instanţei;
- probele administrate în cauză au fost interpretate în mod eronat, reţinându-se în mod greşit vinovăţia sa;
- instanţa apreciază în mod nelegal că un poliţist poate fi sancţionat disciplinar, chiar şi pentru fapte care nu sunt descrise în Regulamentul nr. 317/2002.
În concluzie, reclamantul-recurent a cerut admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi admiterea contestaţiei sale.
2. A formulat recurs şi C.S.C., care a invocat prevederile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. şi a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a respins în mod greşit, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie formulată în interesul reclamantului, precum şi că hotărârea nu este motivată din acest punct de vedere.
Recursurile sunt nefondate.
1. Din actele şi lucrările dosarului rezultă că instanţa de fond a ajuns în mod exact la concluzia că prin dispoziţia nr. 0770 din 17 februarie 2003, emisă de Inspectorul general al Poliţiei Române, s-a dispus retrogradarea din funcţie, până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut, a recurentului-reclamant, în sarcina căruia s-a reţinut săvârşirea abaterii disciplinare de imixtiune ilegală în activitatea altui poliţist şi intervenţiei pentru soluţionarea unor cereri privind satisfacerea intereselor oricărei persoane, faptă încadrabilă în prevederile art. 57 lit. i) şi j) din Legea nr. 360/2002, privind Statutul poliţistului şi art. 10 lit. i) şi j) din Regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 317/2002.
În concret, a reţinut instanţa de fond, la data de 5 noiembrie 2002, în timp ce un grup de cinci persoane era condus la Secţia nr. 1 a Poliţiei Piteşti, a intervenit telefonic la şeful acestei secţii, în favoarea finului său şi a fratelui acestuia, ceea ce constituie abaterea disciplinară prevăzută de dispoziţiile legale şi regulamentare arătate mai sus.
Prima critică formulată în recursul recurentului-reclamant, cum că, în faţa instanţei de fond, nu ar fi beneficiat de un proces echitabil, iar Poliţia Română s-ar fi bucurat de un tratament preferenţial, este nefondată, fiind o simplă afirmaţie nesusţinută de nici o dovadă din această cauză, care a parcurs două cicluri procesuale.
A doua critică, potrivit căreia instanţa de fond ar fi reţinut în mod greşit vinovăţia sa în legătură cu săvârşirea unei abateri disciplinare, este, de asemenea, nefondată, recurentul-reclamant recunoscând personal discuţia telefonică cu şeful Secţiei nr. 1 a Poliţiei Piteşti, în împrejurările reţinute în cadrul cercetării prealabile şi a cercetării judecătoreşti.
Este adevărat că recurentul-reclamant a oferit o altă explicaţie şi o justificare pentru intervenţia sa telefonică în favoarea persoanelor respective, dar instanţa de fond a reţinut în mod judicios că acesta nu a acţionat în limitele atribuţiilor funcţiei sale de şef de birou din cadrul Serviciului arme, explozivi şi substanţe toxice şi nici în conformitate cu principiile de disciplină şi deontologie profesională a poliţiştilor, care rezultă din prevederile Legii nr. 360/2002 şi Regulamentul aprobat prin Ordinul Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 317/2002.
A treia critică formulată, potrivit căreia fapta respectivă nu este prevăzută ca abatere disciplinară, este, de asemenea, nefondată, instanţa de fond reţinând în mod exact că în conformitate cu art. 57 lit. i) din Legea nr. 360/2002, constituie abatere disciplinară, fapta de imixtiune ilegală în activitatea altui poliţist, intervenţia telefonică a recurentului-reclamant având ca temei relaţiile sale cu persoanele care erau conduse la poliţie, pentru săvârşirea unor contravenţii, iar nu atribuţiile sale de serviciu, astfel că imixtiunea sa a fost nelegală.
De asemenea, instanţa de fond a reţinut în mod corect că fapta respectivă este prevăzută şi de art. 57 lit. j) din Legea nr. 360/2002, imixtiunea nelegală fiind făcută ca intervenţie, în scopul soluţionării situaţiei respective, în favoarea persoanelor cu care recurentul-reclamat se afla în relaţii de rudenie.
În concluzie, recursul formulat de recurentul-reclamant va fi respins ca nefondat.
2. În ceea ce priveşte recursul formulat de C.S.C., acesta va fi respins, de asemenea, ca nefondat.
Într-adevăr, faţă de soluţia adoptată de instanţa de fond, de respingere a acţiunii reclamantului, este legală soluţia de respingere a cererii de intervenţie în favoarea acestuia, care a fost formulată de către acest comisariat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de B.N. şi C.S.C., împotriva sentinţei nr. 87/F-C din 18 iunie 2004 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5290/2005. Contencios. Refuz atribuire... | ICCJ. Decizia nr. 5293/2005. Contencios. Anulare certificat de... → |
|---|
