ICCJ. Decizia nr. 109/2006. Contencios. Anulare act de control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 109/2006
Dosar nr. 1885/2005
nr. 7931/1/2005
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 294 din 12 martie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta SC I. SA Bucureşti (aflată în prezent în procedura de reorganizare şi lichidare conform Legii nr. 64/1995, cu lichidator judiciar SC A.M.D. SRL Bucureşti), în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Finanţelor Publice a sectorului 3 Bucureşti, acţiune având ca obiect anularea deciziei nr. 1076/2001, a dispoziţiei nr. 273/2000 şi a procesului-verbal nr. 142345/1998, emise de pârâţi şi exonerarea sa de plata sumei de 662.867.661 lei reprezentând impozite pe venitul persoanelor nerezidente şi majorări de întârziere aferente.
Instanţa a reţinut că soluţia se impune, întrucât, potrivit prevederilor art. 11 alin. (1) şi (2) din Convenţia de evitare a dublei impuneri încheiată între Guvernul României şi Guvernul Regatului Spaniei, reclamanta avea obligaţia să reţină prin stopaj la sursă şi să vireze la bugetul statului, impozitul pe veniturile din dobânzi achitate persoanelor juridice nerezidente, ca urmare a încheierii unui acord de credit la data de 25 martie 1992, cu Banca A.S., în vederea achiziţionării unui număr de 20 autotrenuri I.P.
Recursul declarat de reclamanta SC I. SA Bucureşti împotriva sentinţei sus-menţionate, a fost admis de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 7024 din 21 septembrie 2004, hotărârea fiind casată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă, pentru a se dovedi cu certitudine faptul plăţii impozitului în discuţie de către Banca A.S., pretins de către reclamantă.
Judecând pricina în fond după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 443 din 15 martie 2005, a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că actele administrative supuse controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ s-au emis cu respectarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) din Convenţia pentru evitarea dublei impuneri dintre România şi Spania, precum şi cu cele ale art. 2 şi 12 din OG nr. 83/1998.
Reclamanta avea obligaţia să reţină la sursă impozitul de 10% pe venitul nerezidentului, astfel că aceasta datorează suma ce i-a fost reţinută în sarcină, nefăcând dovada printr-un certificat emis de autoritatea fiscală spaniolă, a faptului plăţii impozitului respectiv de către Banca A.S.
Împotriva acestei din urmă hotărâri judecătoreşti, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC I. SA Bucureşti, prin lichidator judiciar SC A.M.D. SRL Bucureşti, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi criticând sentinţa pronunţată, pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că în contractul de credit încheiat cu Banca A.S., la 25 martie 1992, în vederea achiziţionării unui număr de 20 autotrenuri I.P., s-a precizat expres că ratele la creditul acordat vor colecta dobânda zilnică în favoarea Băncii A.S., ceea ce reprezintă venituri realizate de o persoană juridică nerezidentă.
Recurenta a mai precizat că, întrucât impozitul provenit din dobânzile aferente contractului de creditare a fost achitat în Spania, este nelegală obligarea sa la plata unor sume reprezentând 10% impozit pe venitul realizat de persoane nerezidente, încălcându-se, astfel, acordul pentru evitarea dublei impuneri cu Spania, mai cu seamă că prin înscrisurile depuse s-a făcut dovada plăţii impozitului în Spania, dovezi ce au fost, însă, nesocotite de instanţă.
În fine, recurenta a mai arătat că în mod greşit instanţa de fond a ignorat şi împrejurarea că în cauză se aplică prevederile Convenţiei pentru evitarea dublei impuneri încheiate cu Spania, ca reglementare ce prevalează faţă de normele de drept intern, astfel că în ipoteza în care s-ar împărtăşi punctul de vedere al Ministerului de Finanţe din România, s-ar realiza o dublă impunere, atât în Spania, cât şi în România, asupra aceloraşi venituri, ceea ce nu poate fi, însă, acceptat conform reglementării acordului încheiat cu Spania, Banca A.S. efectuând deja plata impozitului respectiv.
Recursul este fondat şi urmează a fi admis, pentru considerentele expuse în cele ce urmează.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, prin prisma criticilor recurentei şi în raport cu prevederile legale incidente, Înalta Curte reţine că, în adevăr, instanţa de fond a dat o greşită interpretare, atât probelor administrate, cât şi actelor normative aplicabile.
A rezultat, astfel, că, potrivit acordului de credit încheiat de recurenta-reclamantă, cu Banca A.S., la 25 martie 1992, ratele la creditul acordat urmau să colecteze dobânda zilnică în favoarea băncii, dobândă ce reprezintă venituri realizate de persoana fizică nerezidentă.
Potrivit Convenţiei de evitare a dublei impuneri încheiată între România şi Regatul Spaniei, la 24 mai 1979, ratificată prin Decretul nr. 418/1979, regula generală cuprinsă în art. 11 alin. (1), este că dobânzile provenind dintr-un stat contractant şi plătite unui rezident al celuilalt stat contractant, în cazul de faţă Băncii A.S., sunt impozabile în acest celălalt stat contractant.
Prin excepţie de la această regulă, în art. 2 alin. (11) din aceeaşi Convenţie, se stipulează că aceste dobânzi pot fi impuse în statul contractant din care provin, potrivit legislaţiei acelui stat, Statul Român în această ipoteză, numai dacă beneficiarul este titularul real al dreptului, impozitul astfel stabilit neputând depăşi 10% din suma dobânzilor.
Înalta Curte apreciază din perspectiva regulii şi în general a reglementării cuprinse în Convenţia de evitare a dublei impuneri sus menţionată, că în mod greşit organele de control ale administraţiei financiare din România au apreciat că SC I. SA, Bucureşti era obligată să efectueze reţinerea impozitului pe venitul din dobânda obţinută de Banca A.S., câtă vreme art. 2 alin. (11) din Convenţie reprezintă nu regula, ci numai o derogare de la regulă, conţinând şi o formulare corespunzătoare, „pot fi impuse dobânzile", ceea ce în nici un caz nu poate fi interpretat ca generând imperativ o obligaţie de calcul şi de reţinere a impozitului pe venit în România, de către entitatea românească.
De altfel, şi motivarea cuprinsă în Decizia nr. 1076 din 18 iulie 2001, a Ministerului Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care a fost respinsă contestaţia recurentei-reclamante formulată împotriva procesului-verbal de control din 17 iunie 1998, ce a reţinut obligaţia de la plata sumei de 662.867.661 lei, reprezentând venit realizat de persoane juridice nerezidente, plus majorări de întârziere aferente, este suficient de neclară şi lacunară şi în orice caz nemotivată în ceea ce priveşte afirmarea obligaţiei legale în sarcina recurentei-reclamante, de a calcula şi reţine prin stopaj la sursă şi apoi de a vira la bugetul statului român, impozitul pe veniturile din dobânzi achitate persoanei juridice nerezidentă, respectiv Băncii A.S., conform contractului de credit din 25 martie 1992.
Concluzionând, aşadar, pe un prim aspect, Înalta Curte apreciază că este întemeiată critica recurentei, în ceea ce priveşte norma legală aplicabilă, întrucât în mod eronat, şi de altfel, şi nemotivat, organele de control fiscal au aplicat situaţiei recurentei-reclamante, o prevedere de excepţie, respectiv art. 11 alin. (2) din Convenţie, deşi părţile implicate au stabilit fără echivoc că vor să aplice şi să se supună regulii generale cuprinse în art. 11 alin. (1) din aceeaşi convenţie.
Totodată, Înalta Curte reţine şi împrejurarea că recurenta-reclamantă, prin actele depuse la dosar, a dovedit, atât calitatea de nerezident fiscal al Băncii A.S., cât şi achitarea de către acesta, a impozitelor aferente dobânzii colectate în baza contractului de credit.
Astfel, pentru aplicarea prevederilor Convenţiei de evitare a dublei impuneri, nerezidentul are obligaţia de a prezenta plătitorului de venit, certificatul de rezidenţă fiscală, eliberat de autoritatea fiscală din statul respectiv, Spania în cauza de faţă.
Un astfel de document a fost depus la dosar, în traducere legalizată şi, totodată, în ambele cicluri procesuale s-au prezentat scrisori, de asemenea, în copie, traduse şi legalizate, emise de Banca A.S., la 11 iunie 2004, cât şi la 30 mai 2005, în care se menţionează că în conformitate cu legislaţia spaniolă s-au completat formularele necesare şi la 7 iulie 1998 şi, respectiv, la 23 iulie 1999, s-au achitat impozitele pe dobânzi datorate, în care sunt incluse şi cele aferente creditului I. SA, la căsuţa 406.
Înalta Curte reţine că nu există în cauză nici un fel de elemente pe baza cărora să fie contestate veridicitatea şi autenticitatea actelor depuse de recurenta-reclamantă, emanând de la de Banca A.S., sub semnătura şi sigiliul acesteia, înscrisuri care probează achitarea de către entitatea spaniolă a impozitului aferent dobânzilor plătite de recurentă, după cum, potrivit legii române nu sunt imperativ cerute nici alte înscrisuri care să dovedească efectuarea plăţii impozitului în Spania.
În aceste condiţii este evident că nu pot fi menţinute concluziile actelor de control, căci s-ar ajunge la dubla impozitare a aceloraşi venituri.
Faţă de cele sus arătate, ce demonstrează justeţea criticilor recurentei-reclamante, conform art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul de faţă şi va modifica în tot acţiunea reclamantei, astfel cum a fost completată şi precizată. Vor fi anulate toate actele emise de organele financiare şi va fi exonerată recurenta de plata sumei de 662.867.661 lei nedatorată, reţinută în sarcina sa, dar neachitată până în prezent, reprezentând impozit pe venitul realizat din dobânzi de persoana juridică nerezidentă (472.059.403 lei) şi penalităţi de întârziere aferente (190.808.258 lei).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC I. SA Bucureşti, prin lichidator SC A.M.D. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 443 din 15 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată şi în fond, admite acţiunea formulată de S.C. I. SA Bucureşti, prin lichidator SC A.M.D. SRL.
Anulează Decizia nr. 1076/2001 a Ministerului Finanţelor Publice, dispoziţia nr. 273/2000 a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Bucureşti şi procesul-verbal nr. 142.345/1998 al Administraţiei Finanţelor Publice a sectorului 3 şi exonerează reclamanta de plata sumei de 662.867.661 lei reprezentând impozit pe venitul persoanelor nerezidente şi penalităţi de întârziere.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 102/2006. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 11/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
