ICCJ. Decizia nr. 113/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin contestația în anulare înregistrată la data de 16 ianuarie 2006, sub nr. 1115/1/2006, contestatorul C.T. a solicitat anularea deciziei civile nr. 114 din 13 ianuarie 2005, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 4872/2004, iar pe fondul cauzei, obligarea intimatei Casa Județeană de Pensii Tulcea, la plata indemnizației prevăzută de Legea nr. 189/2000, începând cu data de 30 iunie 2003 și a cheltuielilor de judecată în conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ.
în motivarea contestației s-a susținut că în considerentele deciziei atacate nu se face nici o referire la motivul de recurs invocat în ședința publică din 13 ianuarie 2005, respectiv cu privire la nulitatea hotărârii instanței de fond, determinată de faptul că a fost pronunțată de alți judecători decât cei care au participat la dezbaterea în fond a cauzei, iar motivația instanței de recurs, cu privire la nelegalitatea hotărârii emisă de pârâtă, cu nerespectarea termenului de 30 de zile prevăzut de lege, este hilară, această sancțiune fiind relevată în mod expres în art. 52 alin. (1) din Constituția României.
S-a apreciat, de asemenea, că hotărârea instanței de recurs este una formală, pronunțată în dispreț față de lege și față de probele de la dosar, din care rezultă în mod cert și indubitabil, că reclamantul are calitatea de persoană strămutată.
Examinând actele dosarului, înalta Curte de Casație și Justiție a reținut netemeinicia acestei contestații în anulare, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prin decizia nr. 114 din 13 ianuarie 2005, pronunțată în dosarul nr. 4872/2004, înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de C.T., împotriva sentinței civile nr. 28 din 5 februarie 2004, a Curții de Apel Constanța, constatând că hotărârea instanței de fond, prin care a fost respinsă acțiunea în contencios administrativ formulată de acesta și soluționată în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Tulcea, pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, este legală și temeinică.
Din considerentele deciziei atacate rezultă că au fost examinate toate motivele expres precizate în cererea de recurs înregistrată la data de 2 aprilie 2004, ce vizau nulitatea absolută a hotărârii nr. 4217 din 1 septembrie 2003, emisă de pârâtă și pretinsa interpretare greșită a probelor dosarului de către prima instanță, procedându-se la o examinare a cauzei, sub toate aspectele.
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești irevocabile date cu încălcarea anumitor norme de procedură sau greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal, ce poate fi exercitată numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de art. 317 - 321 C. proc. civ.
Motivele contestației în anulare obișnuite sunt prevăzute de art. 317 C. proc. civ., iar art. 318 din același cod, reglementează contestația în anulare specială al cărei obiect îl pot constitui numai hotărârile instanțelor de recurs.
în speță, contestatorul a invocat în mod expres, în drept, dispozițiile art. 317 alin. (2) și art. 318 C. proc. civ., texte prin prisma cărora se impune examinarea contestației în anulare.
Contestația în anulare obișnuită poate fi exercitată numai în cele două cazuri expres prevăzute de art. 317 alin. (1) C. proc. civ., dacă acestea nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.
Art. 317 alin. (2) C. proc. civ., introduce într-adevăr două clauze de admisibilitate a contestației în anulare, de natură să atenueze condiția prevăzută la alineatul anterior, prevăzând că această cale de atac poate fi primită pentru motivele indicate de text, în cazul în care au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins, pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.
Rezultă fără echivoc, din redactarea textului, că fiecare din aceste situații vizează numai cele două motive prevăzute de art. 317 alin. (1), respectiv neîndeplinirea, potrivit legii, a procedurii de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina și pronunțarea hotărârii, cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.
în speță, nu a fost invocat nici unul din cele două motive expres și limitativ prevăzute la art. 317 alin. (1), astfel încât nu este legalmente posibilă examinarea celor două condiții de admisibilitate a contestației incidente în situația invocării și neexaminării lor în recurs, prevăzute de art. 317 alin. (2).
Art. 318 C. proc. civ. prevede in terminis că hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Contestatorul a apreciat că este incident acest din urmă motiv de contestație în anulare, motivat de faptul că în considerentele deciziei atacate nu s-a făcut nici o referire la motivul de nelegalitate invocat la termenul din 13 ianuarie 2005, determinat de pretinsa pronunțare a hotărârii de către alți judecători, decât cei care au participat la dezbaterea în fond a cauzei.
în considerarea dispozițiilor art. 303 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs și art. 306 alin. (1) din același cod, care instituie sancțiunea nulității recursului, pentru nemotivarea lui în termenul legal, se poate concluziona că obligația de examinare a instanței, la care se referă art. 318 C. proc. civ., se circumscrie numai la motivele prezentate în termenul legal, iar nu și la acele motive prezentate tardiv sau acelea pe care instanța ar fi putut să le ridice din oficiu. Prin urmare, pentru a se putea plânge pe această cale de omisiunea discutării de către instanța de recurs a unui motiv de modificare sau de casare, este necesar ca acel motiv să fi fost depus înlăuntrul termenului legal, care este de 15 zile de la comunicare, indiferent dacă recursul s-a declarat mai înainte de comunicare.
Examinând actele dosarului din această perspectivă, se constată că hotărârea primei instanțe a fost comunicată contestatorului, la data de 15 martie 2004, cererea de recurs a fost înregistrată la 2 aprilie 2004, iar notele scrise, prin care s-a făcut referire la motivul de recurs pretins neexaminat, au fost depuse numai la data de 13 ianuarie 2005, la mult timp după expirarea termenului prevăzut de lege, astfel încât incidența dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., nu poate fi reținută.
Celelalte aspecte invocate de contestator nu pot fi circumscrise motivului prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., neputându-se reține că dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, în sensul ipotezei reglementată de acest text. Aceasta, întrucât, fiind un text de excepție, noțiunea de "greșeală materială" nu poate fi interpretată extensiv. Legea are în vedere numai acele greșeli materiale cu caracter procedural, care au condus la pronunțarea unei soluții eronate, greșeli pe care instanța le-a comis prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale din dosar.
Eroarea materială evidentă trebuie să fie în legătură cu aspectele formale ale judecății, pentru verificarea cărora nu este necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor, contestația în anulare neconstituind un mijloc de reformare a hotărârii atacate.
Această cale de atac tinde la anularea unei hotărâri, numai pentru motivele expres și limitativ prevăzute de text, legea neurmărind să deschidă părților, calea unui "recurs la recurs".
Pentru toate aceste considerente, înalta Curte a respins contestația în anulare, ca fiind neîntemeiată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1132/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2135/2006. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
