ICCJ. Decizia nr. 1313/2006. Contencios. Anulare act administrativ, funcţionar public. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1313/2006
Dosar nr. 2336/2005
nr. 9727/1/2005
Şedinţa publică din 18 aprilie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 186 din 28 aprilie 2005 a Curţii de Apel Craiova, pronunţată în dosarul nr. 2293/2004, a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea numitei R.N., având ca obiect anularea Ordinului nr. S/II/3532 din 21 octombrie 2004, al pârâtului Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin care reclamanta a fost sancţionată disciplinar cu „amânarea promovării în grad profesional", pe o perioadă de un an.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanta, având funcţia de subcomisar la Inspectoratul de Poliţie al judeţului Gorj, a fost desemnată pentru a continua cercetările în dosarul nr. 0571/P/2002, activitate pe care a îndeplinit-o necorespunzător, astfel cum a constatat Corpul de control al Ministerului Administraţiei şi Internelor, la 8 iulie 2004.
A constatat instanţa, că faptele reţinute în actul de control: tergiversarea nejustificată a cercetărilor până la 18 iunie 2004; neîntocmirea planului de cercetare a cauzei şi obţinerea avizului şefului serviciului cercetări penale; neînaintarea dosarului, la parchet, cu propunerea corespunzătoare; plecarea în concediu de odihnă la 18 iunie 2004, sunt reale, dovedite.
A înlăturat instanţa, critica reclamantei privind necunoaşterea rezultatelor verificărilor echipei de control, reţinând că pârâţii au depus la instanţă, toate înscrisurile pe care s-a întemeiat dispoziţia de sancţionare, acte din care rezultă că a întocmit în cursul controlului, un raport personal şi a semnat procesul-verbal întocmit, în urma controlului.
Instanţa a înlăturat, de asemenea, apărarea reclamantei, că lipsa planului de cercetare nu a cauzat tergiversarea soluţionării dosarului, susţinere confirmată, în opinia reclamantei, de raportul personal al şefului său direct.
A considerat instanţa, că susţinerile reclamantei, că ar fi făcut toate demersurile pentru efectuarea expertizei contabile în dosar, precum şi că dosarul s-ar fi aflat de mai multe ori la parchet, pentru studiu, nu sunt dovedite cu înscrisuri.
Împotriva acestei sentinţe a declarat în termen recursul de faţă, reclamanta.
În motivare se arată că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor probelor din dosar, şi anume: adresa nr. 30/P din 22 septembrie 2004 a Primului Procuror de pe lângă Tribunalul Gorj; informarea din 6 octombrie 2003 a procurorului D.P., acte din care rezultă că soluţionarea dosarului nr. 30/P/2004 a necesitat un volum mare de muncă şi nu au existat disfuncţionalităţi în îndeplinirea sarcinilor, cu privire la termenele de soluţionare şi la actele procedurale.
Susţine recurenta că, potrivit art. 2181 C. proc. pen., procurorul care supraveghează cercetările, era legal competent a sesiza săvârşirea unor abateri în legătură cu dosarul de cercetare, dar în speţă nu a constatat astfel de fapte.
Arată recurenta că, potrivit art. 219 pct. 1 din Legea poliţiei judiciare şi art. 219 pct. 1 teza a II-a C. proc. pen., organele ierarhic superioare din structurile poliţiei judiciare nu pot da dispoziţii sau îndrumări procurorului de supraveghere.
Susţine recurenta, că la aplicarea sancţiunii trebuia să se evalueze întreaga sa activitate, ţinând seama de împrejurarea că nu a fost niciodată sancţionată şi a avut numai calificativul „Foarte bun".
Invocă recurenta, greşita apreciere a unor înscrisuri din dosar, arătând că instanţa a înţeles greşit situaţia de fapt, în sensul că nu reclamanta este cea care a înaintat, la un moment dat, dosarul de cercetare la Parchetul Naţional Anticorupţie, ci Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj a dispus aceasta, prin adresă.
Recursul se fondează, sentinţa urmând a fi modificată în tot, pe temeiul art. 3041 şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
În fapt:
În dosarul de cercetare nr. 30/P/2002, urmărirea penală a început la 21 septembrie 2002.
Reclamanta, subcomisar la Serviciul de cercetări penale, a început instrumentarea dosarului,abia la 15 august 2003, aşadar, după aproape un an.
Învinuitul în dosar, fiind cercetat în stare de libertate, a refuzat să se prezinte pentru a fi audiat, cel puţin până la data de 18 noiembrie 2003, când a fost oficial convocat pentru a-şi exprima punctul de vedere, cu privire la proba cu o expertiză contabilă, pentru a cărei administrare reclamanta începuse demersurile din data de 23 octombrie 2003 (solicitând Biroului de expertiză Gorj, lista experţilor contabili).
La 8 decembrie 2003, reclamanta a predat dosarul, expertei contabile M.G.
La 12 decembrie 2003, pe baza şi în urma unor consultări cu Prim Procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Gorj, reclamanta propune trimiterea dosarului la Parchetul Naţional Anticorupţie, iar ulterior, dosarul este trimis la Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, de unde este restituit la 12 ianuarie 2004. Iniţiativa nu a fost a reclamantei, aspect consemnat ca atare şi de actul de control (pag. 2).
La 22 ianuarie 2004, se dispune prin ordonanţă, efectuarea unei expertize contabile de către experţii M.G. şi V., indicându-se în act un termen limită de efectuare a acesteia: 15 martie 2004.
Ulterior însă, învinuitul, nefiind de acord cu proba, refuză achitarea onorariului de expert, astfel încât, în perioada 28 aprilie 2004 - 17 mai 2004, la solicitarea reclamantei, Prim Procurorul de pe lângă Tribunalul Gorj face demersuri pentru plata expertizei din fondurile bugetului de stat.
La 17 mai 2004, dosarul este trimis de şefii ierarhici ai reclamantei, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, „spre studiu, observare, îndrumare". Din adresa de înaintare nu rezultă dacă expedierea s-a făcut la cererea parchetului, dar este cert că ea nu s-a efectuat din iniţiativa reclamantei.
Nu rezultă la ce dată a fost restituit dosarul, Serviciului de Cercetări Penale.
La 18 iunie 2004, reclamanta intră în concediu de odihnă, iar controlul are loc la 8 iulie 2004.
Această situaţie de fapt rezultă din înscrisurile depuse în cauză la prima instanţă şi care au fost emise în cursul cercetării, iar nu ca acte ori rapoarte explicative redactate pe timpul controlului. Aşadar, ele exprimă o situaţie de fapt obiectivă, nemodelată de către vreunul dintre emitenţi, cu scopul de a disculpa ori a incrimina, din acest motiv fiind credibile şi concludente.
Instanţa de fond a înlăturat aceste înscrisuri, fără a motiva, invocând, ca act doveditor unic, actul de control al pârâtei.
În drept:
1. Dosarul de cercetare instrumentat de reclamantă, dar nu numai de către aceasta, avea ca obiect infracţiuni de: abuz în serviciu, fals, uz de fals şi înşelăciune, a căror săvârşire s-a produs într-un mediu universitar, implicând audierea a peste 300 de persoane (studenţi şi alţi cursanţi), efectuarea unei expertize grafoscopice, precum şi a uneia contabile.
Volumul de muncă deosebit a fost recunoscut nu numai de către şefii ierarhici ai reclamantei, ci şi de către membrii echipei de control şi era, de altfel, de domeniul evidenţei, dosarul având şapte volume.
Finalizarea cercetărilor a avut loc la 7 iulie 2004, aşadar, la mai puţin de un an de la data la care reclamanta a început cercetările.
2. Există trei elemente de fapt care au influenţat amânări, ce pot fi considerate, totuşi, rezonabile şi, un lucru esenţial, neimputabile reclamantei: obstrucţionarea administrării probelor de către învinuit; declinarea la Parchetul Naţional Anticorupţie, la sugestia Parchetului; lipsa fondurilor băneşti (sau necunoaşterea procedurii de procurare a lor) pentru achitarea onorariilor experţilor.
3. Sub incidenţa acestor constatări, se poate conchide că, cel puţin în ceea ce o priveşte, reclamanta a finalizat într-un termen rezonabil, cercetarea unui asemenea dosar.
4. Un aspect care face obiectul sancţionării atitudinii reclamantei, este cel al plecării în concediu.
Legea nr. 360/2002, privind Statutul poliţistului, prevede la art. 4, principiul subordonării ierarhice.
Nu există dovezi că reclamanta ar fi încălcat acest principiu, astfel încât este cert că plecarea sa în concediul de odihnă a fost anterior aprobată de şeful ierarhic. Dacă aceasta a fost sau nu oportună, aprecierea era atributul aceluiaşi şef ierarhic care, de altfel, a fost şi el sancţionat disciplinar pentru aspecte privind managementul general al serviciului pe care îl conduce.
5. Dar, pe timpul urmăririi penale în cadrul unui dosar de cercetare, reclamanta era supusă şi supravegherii exercitate de procuror, iar potrivit art. 219 alin. (3) C. proc. pen., acesta avea obligaţia de a sesiza conducătorul organului de cercetare penală, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii în mod defectuos a dispoziţiilor sale de către organul de cercetare penală.
În speţă, procurorul de supraveghere al reclamantei a fost iniţial M., iar din septembrie 2003 - P. Nu există nici un înscris întocmit de vreunul dintre aceştia, din care să rezulte încălcarea de către reclamantă, a dispoziţiilor în legătură cu cercetarea.
Desigur că aceste dispoziţii speciale nu exclud dreptul organelor ierarhic superioare de a efectua controlul asupra activităţii şi conduitei generale a reclamantei.
Dar, în cauză, se constată că verificările nu au vizat activitatea profesională generală a reclamantei, ci doar un anumit dosar de cercetare, totuşi, fără a fi audiat procurorul de supraveghere desemnat în acel dosar, deşi opinia sa era nu doar utilă, ci necesară.
6. În fine, referitor la planul de cercetare a cărui neîntocmire este imputată reclamantei, actul există şi, deşi în formă olografă, el a fost aprobat de şeful ierarhic - comisarul C.D., cu recomandarea „să-l coopteze în continuare pe M.C.". Din „Informarea" întocmită la 6 octombrie 2003, de către procurorul de supraveghere P. rezultă că inspectorul M.C., din cadrul Serviciului Economic al Inspectoratului de Poliţiei al judeţului Gorj, a efectuat cercetările în perioada anterioară începerii urmăririi penale, dar a continuat cercetarea în acelaşi dosar, şi ulterior datei de 21 septembrie 2002, precum şi împreună cu reclamanta şi inspectorul principal G.G., după data de 15 august 2003.
Actul de control, descriind activitatea în respectivul dosar de cercetare, numeşte acest grup, „un colectiv de specialişti".
În urma controlului asupra acestui dosar de cercetare, s-a constatat tergiversarea culpabilă a soluţionării lui de către recurentă, iar ceilalţi doi membri ai colectivului care se presupune în mod raţional, au lucrat în echipă, au fost propuşi, spre recompensare, pentru modul exemplar în care au realizat activitatea de documentare în dosar.
Din cele mai sus arătate, se constată că faptele imputate recurentei nu se circumscriu abaterii disciplinare descrise de art. 57 lit. c) din Legea nr. 360/2002, care se referă la „întârzierea repetată, nejustificată a soluţionării lucrărilor".
Volumul mare de lucru necesitat de un singur dosar de cercetare, precum şi întârzieri cauzate de factori exteriori voinţei şi acţiunii reclamantei, care a acţionat în echipă, au dus la finalizarea cercetărilor în circa 11 luni.
Lipsa culpei, caracterul justificat al întârzierilor, care se înscriu, în fond într-un termen rezonabil, justifică admiterea acţiunii şi anularea ordinului de sancţionare.
Va fi respinsă cererea de obligare a intimatei, la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului, către recurentă, constatând că în cauză nu s-a depus chitanţa doveditoare a plăţii acestui onorariu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta R.N. împotriva sentinţei civile nr. 186 din 28 aprilie 2005 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată şi, pe fond, admite acţiunea precizată a reclamantei R.N. Anulează Ordinul emis de ministrul administraţiei şi internelor nr. S/II/3532 din 21 octombrie 2004, prin care s-a aplicat sancţiunea disciplinară, constând în amânarea promovării în gradul profesional următor, pe o perioadă de 1 an.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1310/2006. Contencios. Constatare încălcare... | ICCJ. Decizia nr. 1314/2006. Contencios. Pretenţii. Recurs → |
|---|
