ICCJ. Decizia nr. 1540/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 17 octombrie 2005, la Tribunalul Călărași, reclamanta D.N.D. a chemat în judecată pe pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești, pentru a se dispune anularea actului administrativ nr. CR 2427/2005, a se constata că în perioada ianuarie 2000 - martie 2001 i-a fost reținută în mod nelegal, cu titlu de contribuție C.A.S. (7%), suma de 4.148.693 lei, virată în contul pârâtei și a fi obligată pârâta la restituirea acestei sume, cu dobânda aferentă, calculată de la data reținerii, până la data executării integrale a obligației de plată.
în motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat, în esență, că a formulat cerere pentru restituirea acestei sume, iar pârâta, prin actul contestat, i-a comunicat că restituirea ei se face numai în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, ceea ce echivalează cu respingerea cererii, întrucât a solicitat restituirea sumei, în baza dispozițiilor art. 112 alin. (1) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală, și nu în baza unei hotărâri judecătorești.
Reclamanta a apreciat că în cazul său sunt aplicabile dispozițiile Ordinului nr. 1899 din 22 decembrie 2004, al ministrului finanțelor, care oferă posibilitatea restituirii sumei plătite, ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale, precum și cele ale deciziei nr. 140 din 21 aprilie 2005, care reglementează procedura de restituire, urmărindu-se, astfel, soluționarea conflictului pe cale amiabilă, fără învestirea instanței de judecată, prin prisma acestor dispoziții, pârâta fiind învestită să analizeze fondul pretențiilor și să emită titlul executoriu.
în drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 554/2004, O.G. nr. 92/2003, Ordinul nr. 1899/2004, decizia nr. 140/2005.
Instanța sesizată, prin sentința civilă nr. 774 din 11 noiembrie 2005 s-a dezînvestit în favoarea Curții de Apel București, în considerarea dispozițiilor art. 3 pct. 1 C. proc. civ., motivat de faptul că actul administrativ contestat este emis de o autoritate centrală.
Această instanță, verificându-și din oficiu competența, prin sentința civilă nr. 157 din 24 ianuarie 2006, s-a considerat, la rândul său, necompetentă sub aspect material și, în consecință, s-a dezînvestit în favoarea Tribunalului Călărași, reținând, în esență, că raportul juridic dedus judecății este unul de asigurări sociale de sănătate, impunându-se a fi soluționat de secția sau completul specializat ce funcționează în cadrul respectivei instanțe, potrivit art. 130 alin. (4) din Legea nr. 304/2004.
Pentru a concluziona astfel, Curtea de Apel București a apreciat că, deși Legea nr. 145/1997 nu conține norme de procedură prin care să reglementeze competența instanțelor de judecată în soluționarea litigiilor în materia asigurărilor sociale de sănătate, competența de soluționare a acestora, în primă instanță, revine tribunalelor, în speță completelor specializate în litigii de asigurări sociale, în considerarea dispozițiilor art. 43 și ale art. 130 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, precum și celor ale art. 156 din Legea nr. 19/2000, care se aplică pentru identitate de rațiune și în materia asigurărilor sociale de sănătate.
Constatând, totodată, că în cauză s-a ivit un conflict negativ de competență, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a înaintat dosarul, înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru pronunțarea regulatorului de competență.
Examinând și soluționând conflictul negativ de competență survenit între cele două instanțe, în condițiile art. 22 C. proc. civ. și în raport cu dispozițiile legale incidente în materie, înalta Curte a stabilit competența materială de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Călărași, secția de contencios administrativ și fiscal, pentru următoarele considerente:
Cererea de chemare în judecată este întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 și O.G. nr. 92/2003, ale Ordinului nr. 1899/2004 și deciziei nr. 140/2005 a Președintelui C.N.A.S., pentru aprobarea modalităților unitare de aplicare a procedurii de restituire a sumelor de la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor, ale căror contribuții se colectează de către casele de asigurări de sănătate.
Obiectul acțiunii, rezultat din examinarea petițiilor sale, îl constituie de fapt constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de soluționare a cererii sale de restituire, materializat în răspunsul transmis cu adresa nr. CR 24271 din 12 septembrie 2005 și, ca o consecință a constatării dreptului său recunoscut de lege, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 4.148.693 lei, reținută nelegal și virată în contul său, putând fi circumscris, așadar, dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004.
întrucât Legea asigurărilor sociale de sănătate nr. 145/1997 nu conține norme de procedură prin care să reglementeze competența instanțelor de judecată în soluționare litigiilor de această natură, în speță, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care reglementează competența materială a instanței de contencios administrativ și se aplică cu prioritate față de prevederile art. 3 pct. 1 C. proc. civ., care reprezintă dreptul comun în materie.
Potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, de până la 5 miliarde lei, se soluționează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxa și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se soluționează în fond, de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.
Acest text de lege instituie, așadar, două criterii în raport cu care se stabilește competența materială a instanței de fond, respectiv organul emitent și cuantumul contribuției, în speță, în privința căreia reclamanta pretinde că i-ar fi fost reținută nelegal.
Prin urmare, în cazul în care litigiul privește atât anularea unui act administrativ ori refuzul practicat de o autoritate administrativă, cât și taxe, impozite, contribuții sau datorii vamale ori accesorii ale acestora, pentru stabilirea competenței materiale a instanței de fond, se recurge la criteriul valoric al sumei asupra căruia poartă litigiul, expres prevăzut de art. 10 alin. (1) din lege.
Astfel, indiferent de poziționarea autorității publice emitente în sistemul autorităților administrației publice, tribunalele soluționează în fond cererile având ca obiect taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora, în cuantum de până la 5 miliarde lei, iar curțile de apel, litigiile având un astfel de obiect ce vizează o sumă mai mare de 5 miliarde lei.
Față de aceste considerente, raportat la valoarea contribuției ce formează obiectul litigiului, înalta Curte a stabilit competența materială pentru soluționarea cauzei privind pe reclamanta D.N.D. și pe pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranței Naționale și Autorității Judecătorești, în favoarea Tribunalului Călărași, secția de contencios administrativ și fiscal.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1524/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 1527/2006. Contencios → |
|---|
