ICCJ. Decizia nr. 1875/2006. Contencios. Anulare certificat de atestare a dreptului de proprietate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.1875/2006
Dosar nr. 928/1/2006
Şedinţa publică din 24 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 131/2001, la Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ (cauză venită prin declinare de competenţă de la Judecătoria Iaşi), reclamanţii N.O. şi F.C. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Industriilor şi Comerţului, Primarul municipiului Iaşi şi SC R. SA - Agenţia Iaşi, solicitând ca, prin sentinţa ce va pronunţa, instanţa să constate nulitatea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M.08 nr. 0143 din 6 martie 1998, emis de primul pârât, în favoarea celei de-a treia pârâte, precum şi nulitatea autorizaţiei de construire nr. 553 din 27 iunie 1997, eliberată de Primarul municipiului Iaşi, în favoarea societăţii comerciale. S-a solicitat şi obligarea societăţii comerciale pârâte, la ridicarea construcţiilor edificate pe terenul în cauză, iar în caz de refuz, să fie abilitaţi reclamanţii să le ridice pe cheltuiala pârâtei.
Reclamanţii au susţinut în motivarea acţiunii, că prin sentinţa civilă nr. 7893 din 18 mai 1998 a Judecătoriei Iaşi, definitivă, s-a constatat nulitatea donaţiei făcute de autoarea lor, cu privire la terenul de 2000 mp, situat în Iaşi, fiind puşi în posesia acestui teren, de executorul judecătoresc, teren care este, însă, ocupat parţial de sediul societăţii pârâte şi de o platformă betonată.
Precizează că demersurile făcute pentru retrocedarea sau, eventual, pentru acordarea în compensare a unei suprafeţe de teren liberă de construcţii, au rămas fără rezultat.
Prin sentinţa civilă nr. 72/CA din 7 mai 2001, Curtea de Apel Iaşi a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a constatat nulitatea absolută a celor două acte administrative, supuse controlului jurisdicţional, fiind respins capătul de cerere privind demolarea construcţiilor existente pe teren.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs, pârâţii Primarul municipiului Iaşi şi SC R. SA - Agenţia Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi susţinând că în mod greşit a fost admisă acţiunea de prima instanţă, întrucât la momentul atestării dreptului de proprietate şi al emiterii autorizaţiei de construire, reclamanţii nu erau proprietarii terenului în litigiu, ambele acte administrative fiind elaborate în baza legislaţiei în vigoare.
Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia civilă nr. 1446 din 16 aprilie 2002, a admis recursurile şi a casat sentinţa, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de fond, reţinând în considerentele deciziei, că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, a constatat nulitatea absolută a actelor administrative în întregul lor, deşi cererea reclamanţilor viza numai suprafaţa de 2000 mp teren, iar pentru identificarea terenului în litigiu, a stabilirii destinaţiei sale actuale şi a posibilităţilor reale de valorificare a dreptului reclamanţilor consfinţit într-o hotărâre judecătorească irevocabilă (sentinţa civilă nr. 7893 din 18 mai 1999 a Judecătoriei Iaşi), se impunea completarea probelor, cu o expertiză tehnică.
Era necesară adâncirea probelor, pentru stabilirea situaţiei juridice a terenului la data emiterii certificatului de atestare, precum şi a dreptului societăţii comerciale de a edifica construcţii pe o suprafaţă mai mare de teren, despre care menţionează că se afla în administrarea sa de la 1 ianuarie 1990.
În rejudecare, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 128 din 16 decembrie 2002, a respins acţiunea reclamanţilor, cu motivarea că terenul în litigiu este ocupat de construcţii, proprietatea societăţii pârâte SC R. SA - Agenţia Iaşi, conform certificatului de proprietate, act emis cu respectarea dispoziţiilor HG nr. 834/1991, terenul fiind transcris în Registrul unic al inscripţiilor imobiliare, la nr. 3037 din 10 martie 1998, valoarea lui figurând în capitalul social al titularei certificatului.
Reclamanţii au declarat recurs împotriva acestei sentinţe, recurs ce a fost admis prin Decizia civilă nr. 8404 din 19 noiembrie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie prin care se reţine că instanţa de fond, la pronunţarea sentinţei, nu a avut în vedere faptul că recurenţii-reclamanţi, la data emiterii actului atacat, nu se aflau în pasivitate, ci în litigiu cu pârâţii Consiliul Judeţean Iaşi şi Consiliul Local Iaşi, pentru constatarea nulităţii donaţiei referitor la terenul în litigiu. În plus, nu s-a avut în vedere faptul că, atât Prefectul judeţului Iaşi, cât şi Primarul municipiului Iaşi, la solicitările reclamanţilor, le-au comunicat acestora că terenul revendicat „se află în incinta SC R. SA Iaşi şi reprezintă domeniul public, deci nu poate fi atribuit fostului proprietar".
Se reţine în Decizia de casare că instanţa de fond nu a dat curs îndrumărilor făcute de instanţa de control judiciar, într-un prim ciclu procesual, referitoare la identificarea terenului intravilan, dispunându-se şi efectuarea unui raport de expertiză tehnică în cauză. S-a dispus casarea cu trimitere la aceeaşi instanţă, pentru rejudecare.
Într-un al treilea ciclu procesual, cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Iaşi, sub nr. 1777 din 21 martie 2005, fiind administrate noi probe, cu înscrisuri şi expertiză topometrică.
Prin sentinţa civilă nr. 181/CA din 28 noiembrie 2005, Curtea de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţi.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M.08/1043, emis de Ministerul Industriilor şi Comerţului Bucureşti, la data de 6 martie 1998, pârâtei SC R. SA - Agenţia Iaşi, pentru suprafaţa de teren de 19.252,83 mp, în care este inclusă şi suprafaţa de teren de 2000 mp, proprietatea reclamanţilor, ca urmare a anulării donaţiei către stat, făcută de ascendenţii reclamanţilor, prin sentinţa civilă nr. 7893 din 18 mai 1998, a Judecătoriei Iaşi, a fost eliberat în deplină concordanţă cu prevederile HG nr. 834/1991, autorizaţia de construire nr. 553 din 27 iunie 1997, emisă proprietarului terenului, nefiind nici ea afectată de vreun viciu care să atragă nulitatea sa absolută.
A reţinut instanţa de fond că nu prezintă relevanţă în cauză, faptul că la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate al societăţii pârâte, reclamanţii se aflau în proces de constatare a nulităţii donaţiei privind suprafaţa de teren în litigiu, din moment ce societatea pârâtă nu a fost parte în acel proces, aceasta fiind îndreptăţită a-şi valorifica drepturile în conformitate cu HG nr. 834/1991, asupra terenului pe care-l administra din anul 1990.
Eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate a fost, însă, anterioară (16 martie 1998) constatării irevocabile a nulităţii absolute a donaţiei în favoarea reclamanţilor, prin sentinţa civilă nr. 7893 din 25 mai 1998, a Judecătoriei Iaşi.
Pe de altă parte, reţine instanţa de fond, raportul de expertiză efectuat în cauză, concluzionează că „terenul reclamanţilor este ocupat în totalitate de construcţii definitive, autorizate cu nr. 177 din 19 septembrie 1983, imposibil de a fi mutate pe alt amplasament din incintă".
Concluzia experţilor ce au întocmit lucrarea, este aceea că reclamanţii vor trebui să primească de la Primăria municipiului Iaşi, teren în compensare pe un alt amplasament, în conformitate cu art. 23 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 sau să fie compensată această suprafaţă de teren, în orice alt mod.
Împotriva acestei ultime sentinţe au declarat recurs, reclamanţii, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă, că:
- instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii, motiv prevăzut de art. 304 pct. 5 din acelaşi cod.
Cauza s-a judecat în fond la 21 noiembrie 2005, în lipsa avocatului lor, fiind lipsiţi de posibilitatea de a se apăra, chiar dacă instanţa a amânat pronunţarea şi li s-a dat posibilitatea de a depune note scrise.
- instanţa şi-a depăşit atribuţiile, nulitate prevăzută de art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Se precizează că instanţa a săvârşit un exces de putere, atunci când a concluzionat că terenul nu a făcut parte din domeniul public, ci din domeniul privat al statului, astfel că societatea pârâtă putea să-şi valorifice drepturile în conformitate cu HG nr. 834/1991.
- s-a acordat pârâţilor, mai mult decât s-a cerut - nulitate prevăzută de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Aceasta, pentru că în primul ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 72 din 7 mai 2001 a Curţii de Apel Iaşi, instanţa a dispus anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, şi pentru suprafaţa de 17.252,83 mp, ce aparţinea SC R. SA - Agenţia Iaşi.
Respingând acţiunea reclamanţilor, instanţa a acordat pârâtei - societate comercială, mai mult decât s-a cerut (ei au solicitat anularea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, doar pentru suprafaţa de 2000 mp).
- instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura, ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, nulitate prevăzută de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Susţin recurenţii că certificatul de atestare a dreptului de proprietate în beneficiul agentului economic SC R. SA - Agenţia Iaşi, s-a făcut cu încălcarea legii şi el este nul absolut, pârâţii dovedind rea credinţă, de vreme ce şi-au dat avizul şi au emis acest certificat, cu toate că reclamanţii-recurenţi erau în litigiu cu privire la această suprafaţă de teren, cu Consiliul Judeţean Iaşi şi Consiliul Local Iaşi.
- hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată de instanţă, cu aplicarea greşită a legii, nulitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost dat cu încălcarea legii, iar cererea ce au formulat-o pentru constatarea nulităţii, este întemeiată; la fel, şi autorizaţia de construire în folosul societăţii pârâtă este nulă.
Susţin recurenţii, că nu li se poate imputa lipsa de pasivitate sau diligenţă în valorificarea drepturilor, deoarece la data de 15 iulie 1997 au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, iar la 20 octombrie 1997 au introdus acţiune, pentru a se constata nulitatea actului de donaţie, toate aceste demersuri fiind anterioare emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
- instanţa nu s-a pronunţat asupra unor mijloace de apărare şi dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, motiv de nulitate prevăzut de art. 3041 C. proc. civ.
Nu au fost analizate actele cu care ei au dovedit dreptul de proprietate. Instanţa nu s-a pronunţat nici asupra relei credinţe, ce a manifestat-o societatea pârâtă în obţinerea autorizaţiei de construire, aceasta cunoscând că ei reclamanţii sunt proprietarii terenului.
Pârâtele Agenţia Naţională pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii şi Cooperaţie (succesoarea Ministerului Industriilor şi Comerţului) şi SC R. SA Iaşi, au formulat întâmpinări, solicitând respingerea recursului formulat de cei doi reclamanţi şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a sentinţei instanţei de fond.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Primul motiv de recurs ce se referă la încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii, prevăzut de art. 304 pct. 5 din acelaşi cod, este nefondat.
La momentul judecării în fond a cauzei, apărătorul reclamantei N.O. nu a fost prezent, reclamanta personal punând concluzii şi solicitând admiterea acţiunii ce a formulat-o şi precizând că va depune concluzii scrise. În acest sens, pentru a da posibilitate apărătorului reclamantei, să susţină acţiunea prin notele scrise ce urma să le depună, instanţa a amânat pronunţarea, timp de o săptămână, astfel că nu a fost încălcat dreptul la apărare al reclamanţilor-recurenţi.
Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a acordat pârâtei SC R. SA - Agenţia Iaşi, mai mult decât s-a cerut, nu este fondat.
În fond, prin respingerea acţiunii, instanţa nu a acordat părţilor, nimic din ceea ce s-a cerut prin acţiune, părţile păstrându-şi drepturile ce le aveau şi la momentul introducerii acesteia. De fapt, SC R. SA - Agenţia Iaşi, în calitatea sa de pârâtă în proces, nu a formulat pretenţii în instanţă, reclamanţii-recurenţi fiind cei care au precizat obiectul cererii lor în faţa instanţei de judecată.
Celelalte motive de recurs vor fi analizate împreună, pentru că, deşi au fost formulate separat, ele tind spre o critică comună, referitoare la nelegalitatea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate al societăţii pârâte SC R. SA Agenţia Iaşi.
În fapt, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M.08 nr. 0143 a fost emis de Ministerul Industriei şi Comerţului, în favoarea societăţii pârâte menţionate, pentru suprafaţa de teren de 19.252,83 mp, în proprietate exclusivă, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare la data emiterii - 6 martie 1998, şi anume: art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, privind reorganizarea unităţilor economice de stat, ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, în care se menţionează că „Bunurile din patrimoniul societăţilor comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepţia celor cu alt titlu" şi art. 5 din HG nr. 839/1991, privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat".
La baza emiterii acestui certificat a stat documentaţia tehnică, verificată şi avizată de autorităţile competente (Ministerul Economiei şi Finanţelor, Ministerul Amenajării Teritoriului şi Ministerului Comerţului şi Industriilor).
SC R. SA avea în administrare, suprafaţa de teren de 19.473,64 mp, din anul 1976, potrivit Dispoziţiilor deciziei Consiliului Popular al judeţului Iaşi nr. 338 din 24 mai 1976, ulterior, prin efectul Legii nr. 15/1990, societatea devenind proprietara acestei suprafeţe de teren, necesar desfăşurării activităţii conform obiectului de activitate.
Suprafaţa de 2000 mp, revendicată de reclamanţii-recurenţi, este inclusă în suprafaţa totală de 19.473,64 mp, deţinută de societatea pârâtă, la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate al societăţii pârâte, terenul în întregime fiind în proprietatea Statului, titlu pentru cei 2000 mp, constituindu-l donaţia autentificată sub nr. 5464/1976, la notariatul de Stat Iaşi.
Aşadar, la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M.08 nr. 0143 din 6 martie 1998, erau îndeplinite toate condiţiile stabilite de dispoziţiile legale în vigoare la acea dată, emiterea lui făcându-se cu respectarea tuturor acestor acte normative.
La data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, reclamanţii-recurenţi nu deţineau nici un titlu cu privire la această suprafaţă de teren.
Este adevărat că se aflau în proces, pentru redobândirea acestui drept de proprietate (constatarea nulităţii absolute a donaţiei), dar acest lucru, aşa cum corect reţine şi instanţa de fond, nu are relevanţă în prezenta cauză, cât timp societatea pârâtă nu a figurat ca parte în cauza civilă în care s-a pronunţat sentinţa nr. 7893/1998, a Judecătoriei Iaşi, de constatare a nulităţii donaţiei.
Privatizarea societăţii R. SA - Agenţia Iaşi şi ca o consecinţă, eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, inclusiv asupra terenului în litigiu, au avut loc la o dată anterioară constatării irevocabile a nulităţii absolute a donaţiei făcute de autoarea recurenţilor, neexistând, deci, vreun impediment în elaborarea acestuia, care să conducă la nulitatea absolută a sa.
La pronunţarea soluţiei de respingere a acţiunii, prima instanţă a avut în vedere şi concluziile raportului de expertiză topometrică efectuată în cauză, de expert M.B., în colaborare şi cu experţii consultanţi numiţi de părţi, în sensul că terenul reclamanţilor este ocupat în totalitate de construcţii definitive autorizate în anul 1983, imposibil de a fi mutate pe alt amplasament din incintă.
Expertiza anterioară, efectuată de expertul S.F., în dosarul nr. 2026/2002, al Curţii de Apel Iaşi, nu reflectă realitatea, deoarece suprafaţa de 2.962,78 mp, considerată ca teren liber, reprezintă, de fapt, fâşii de teren cu lăţimea de 1 - 3 m situate de-a lungul împrejmuirilor.
Aşadar, reclamanţilor-recurenţi nu li se mai poate oferi de către Primăria municipiului Iaşi, decât posibilitatea de a primi în compensare, teren pe un alt amplasament sau să beneficieze de o compensare în alt mod.
Pe de altă parte, aşa cum reţine şi instanţa de fond, Legea nr. 10/2001, în art. 2 lit. c), prevede „măsuri reparatorii", şi pentru imobilele donate Statului, încheiate în formă autentică, dacă s-a admis acţiunea în anulare prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Din cele expuse, se poate concluziona că nu este vorba nici de reaua credinţă a părţilor, aşa cum susţin recurenţii, situaţia creată datorându-se legislaţiei în vigoare la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, dar şi faptului că diligenţele pentru redobândirea terenului prin constatarea nulităţii absolute a donaţiei terenului în litigiu s-au făcut mult prea târziu de către recurenţi, aceştia recurgând mai întâi la alte modalităţi de redobândire a proprietăţii, dar fără succes.
În concluzie, pentru considerentele expuse, constatând că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică, neexistând motive de casare sau modificare, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul formulat de reclamanţi se va respinge ca nefondat.
Cheltuielile de judecată, reprezentând onorariul de avocat, solicitate de intimata-pârâtă SC R. SA Iaşi, sunt întemeiate conform art. 274 C. proc. civ., acestea urmând a fi, însă, acordate parţial, pentru suma de 1000 RON, instanţa constatând că faţă de munca îndeplinită de avocat, cuantumul de 5000 RON este nepotrivit de mare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de N.O. şi F.C. împotriva sentinţei civile nr. 181/CA din 28 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenţii să plătească intimatei-pârâte SC R. SA Iaşi, suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1874/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1877/2006. Contencios. Anulare act de control... → |
|---|
