ICCJ. Decizia nr. 2393/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la Curtea de Apel Suceava, secția comercială și de contencios administrativ, sub dosar nr. 7238/2004, reclamanții B.E. și B.D. au solicitat, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Suceava, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să li se recunoască statutul de persoană refugiată și să beneficieze de drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că s-au adresat Casei Județene de Pensii Suceava, cu cerere pentru acordarea drepturilor recunoscute de Legea nr. 189/2000 și li s-a răspuns, printr-o adresă, că nu se încadrează în prevederile art. 1 din Legea nr. 189/2000, deoarece au fost strămutați în anul 1947. în luna martie 2004, reclamanții au revenit cu altă cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 189/2000, primind adresa cu nr. 11995 din 29 martie 2004, prin care li s-a răspuns că cererea a fost depusă cu depășirea termenului legal prevăzut de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 586/2002, data limită fiind 31 decembrie 2003 și nu sunt îndeplinite condițiile pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 189/2000.
Au mai arătat reclamanții că au fost expulzați de autoritățile sovietice în anul 1947, din localitatea de domiciliu aflată pe teritoriul U.R.S.S., stabilindu-se în comuna Orțișoara, județul Timiș, procedându-se la confiscarea bunurilor și a actelor personale, acestea din urmă fiindu-le înapoiate în anul 1953.
Prin sentința nr. 239 din 20 octombrie 2004, Curtea de Apel Suceava, secția comercială și de contencios administrativ, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamanților B.E. și B.D.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în conformitate cu art. 7 alin. (2) din Legea nr. 586/2002, termenul limită pentru depunerea cererilor în baza Legii nr. 189/2000 a fost 31 decembrie 2003, iar reclamanții au formulat această cerere, tardiv, în luna martie 2004. A mai reținut instanța de fond că pârâta Casa Județeană de Pensii Suceava nu a emis reclamanților o hotărâre motivată, în conformitate cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 189/2000, astfel încât reclamanții nu puteau să se adreseze instanței de contencios administrativ.
împotriva acestei sentințe au declarat recurs, reclamanții B.E. și B.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenții-reclamanți au arătat, în esență, că în mod greșit, instanța de fond a respins acțiunea, ca inadmisibilă, având în vedere că cererea pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 a fost formulată încă din anul 2003, înainte de data limită de 31 decembrie 2003, dar a ajuns la Casa de Pensii a municipiului București, care le-a răspuns cu adresa nr. 742 din 13 martie 2003, că nu îndeplinesc condițiile prevăzute de Legea nr. 189/2000. Mai susțin recurenții-reclamanți, că pârâta a făcut o discriminare, atunci când a respins cererea reclamanților, pe motivul că au fost strămutați în anul 1947, după data limită prevăzută de Legea nr. 189/2000, ca fiind 6 martie 1945.
Recursul este fondat.
Analizând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea a constatat că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
în ceea ce privește tardivitatea depunerii cererii pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, înalta Curte apreciază că instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii, având în vedere că prin Legea nr. 323/2004 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 105/1999, intrată în vigoare la data de 13 iulie 2004, înainte de pronunțarea sentinței, a modificat expres art. 7 alin. (2) din Legea nr. 189/2000, modificat prin Legea nr. 586/2002, în sensul că cererile pentru acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 se pot depune până la data de 31 decembrie 2006.
în această situație, invocarea de către instanța de fond în motivarea soluției, a art. 7 alin. (2) din Legea nr. 586/2002 nu mai avea suport legal, atâta vreme cât la data introducerii acțiunii, precum și la data pronunțării sentinței, intrase în vigoare Legea nr. 323/2004, prin care s-a prevăzut prelungirea termenului de depunere a cererilor formulate pe Legea nr. 189/2000, până la data de 31 decembrie 2006.
în același timp, la dosarul de fond există o adresă nr. 742 din 13 martie 2003 a Casei Naționale de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, care face dovada că reclamanții au solicitat recunoașterea drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, încă din anul 2003, fiind în termenul prevăzut de Legea nr. 586/2002, aspect nesesizat de către instanța de fond.
Față de situația de fapt ce rezultă din dosar, coroborată cu prevederile legale invocate mai sus, înalta Curte a constatat că reclamanții au formulat cererea în termenul legal, astfel încât refuzul pârâtei de a analiza fondul acesteia, apare ca nejustificat. în aceste condiții și soluția instanței de fond, motivată pe aspectul tardivității depunerii cererii, este în contradicție cu legea.
Privitor la faptul că pârâta nu a emis în cazul reclamanților, o hotărâre de respingere a cererii, în condițiile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 189/2000, nu poate conduce la concluzia că o acțiune în contenciosul administrativ este inadmisibilă. Pârâta a fost învestită de către reclamanți cu soluționarea unei cereri formulată pe Legea nr. 189/2000, iar obligația autorității era să respecte procedura de soluționare a acesteia, astfel cum este ea stabilită prin art. 7 alin. (1) din sus-menționata lege. Situația că pârâta a ales să respingă cererea reclamanților printr-o adresă, nu înseamnă că acest act nu are caracter administrativ, atâta vreme cât are un număr de înregistrare și o dată certă și, cel mai important, a produs efecte juridice prin emiterea lui. Mai mult, din adresă rezultă și motivul pentru care a fost respinsă cererea reclamanților, iar faptul că nu poartă denumirea de "hotărâre", nu are relevanță pe planul contenciosului administrativ. A interpreta altfel, ar însemna că autoritatea pârâtă poate respinge cereri formulate pe Legea nr. 189/2000, prin adrese comunicate petenților, care nu poartă denumirea de hotărâri, astfel cum prevede legea și, prin urmare, nu pot face obiectul unei judecăți în contenciosul administrativ. S-ar ajunge evident la încălcarea principiului constituțional privind accesul liber la justiție.
Față de considerentele expuse mai sus, înalta Curte a apreciat că prima instanță, în mod greșit a respins acțiunea, ca inadmisibilă, cererea reclamanților putând fi analizată pe fondul ei, în baza probelor administrate în cauză și, în temeiul art. 312 și 314 C. proc. civ., a admis recursul, a casat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.
| ← ICCJ. Decizia nr. 935/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 2316/2006. Contencios → |
|---|
