ICCJ. Decizia nr. 252/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii nr. 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.252/2006
Dosar nr. 3249/2005
nr. 13377/1/2005
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Suceava, urmare a declinării competenţei de către Tribunalul Botoşani, reclamanta R.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Botoşani, anularea hotărârii nr. 1658 din 25 februarie 2005, emisă de pârâtă şi obligarea acesteia să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.
În susţinerea acţiunii, reclamanta a depus, în copie, mai multe înscrisuri, printre care acte de stare civilă şi o declaraţie notarială comună a unor martori, arătând că a fost deportată în Transnistria, în perioada septembrie 1942 - 1944, din motive etnice şi rasiale.
Prin sentinţa civilă nr. 283 din 7 septembrie 2005, Curtea de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea şi cererea de intervenţie în interesul reclamantei şi a anulat hotărârea emisă de pârâtă, obligând-o să să-i recunoască reclamantei, statutul de refugiată, pentru perioada octombrie 1942 - septembrie 1944, cu acordarea drepturilor compensatorii legale corespunzătoare.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, prin probatoriul administrat în cauză, respectiv declaraţiile celor doi martori, reclamanta a făcut dovada că, împreună cu familia sa, a fost obligată să-şi schimbe domiciliul, din România, în Transnistria (Bug), fiind deportată, din motive etnice, în perioada sus menţionată.
Considerând-o netemeinică şi nelegală, împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a declarat recurs, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Botoşani, arătând că în mod greşit, instanţa a stabilit calitatea de deportat a reclamantei şi a acordat acesteia, drepturile compensatorii prevăzute de lege, în condiţiile în care susţinerile reclamantei nu au fost dovedite cu acte oficiale, iar persoanele care au dat declaraţii în susţinerea acţiunii, nu au făcut dovada că ele însele au calitatea de beneficiare a prevederilor OG nr. 105/1999.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în cele ce urmează.
În conformitate cu art. 1 lit. a) din OG nr. 105/1999, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost deportată în ghetouri şi lagăre de concentrare din străinătate.
De asemenea, potrivit art. 61 din OG nr. 105/1999 şi art. 4 din Normele pentru aplicarea prevederilor acestui act normativ, aprobate prin HG nr. 127/2002, dovada încadrării în situaţiile prevăzute la art. 1 din ordonanţă se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente şi, în lipsa acestor acte, prin declaraţie cu martori.
În lipsa unor acte oficiale, pentru dovedirea împrejurărilor invocate în susţinerea acţiunii, reclamanta a depus la dosarul cauzei, declaraţiile martorilor A.A. şi F.D.
Referindu-se la mărturie, ca mijloc de probă în procesul civil, art. 192 C. proc. civ. stabileşte că, înainte ca martorul să declare ceea ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările ce constituie obiectul probei, un minimum de aspecte se impun a fi precizate, tocmai pentru a da posibilitatea judecătorului să aprecieze în ce măsură mărturia depusă reflectă realitatea. De asemenea, potrivit art. 196 din acelaşi cod, mărturia este individuală, neputând fi dată o declaraţie comună a mai multor martori. Aceste reguli prevăzute de Codul de procedură civilă, trebuie considerat că se aplică tuturor declaraţiilor de martori, indiferent dacă acestea sunt judiciare sau extrajudiciare, ca în speţa de faţă, întrucât nerespectarea lor face imposibilă operaţiunea de apreciere a mărturiilor.
Or, analizând declaraţiile martorilor depuse la dosarul cauzei, reiese că nici unul din aspectele prevăzute de art. 192 C. proc. civ., cu excepţia identităţii şi vârstei martorilor, nu au fost lămurite în prealabil. În acelaşi timp, nici condiţia ca mărturia să fie individuală, nu este respectată în cauză, declaraţiile celor doi martori fiind consemnate într-un singur înscris.
Declaraţiile martorilor, singurele probe pe care instanţa de fond le invocă în motivarea hotărârii, nu respectă, aşadar, cerinţele prevăzute de lege şi nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă.
Or, pentru a ajunge la o soluţie temeinică şi legală, judecătorii trebuie să aibă rol activ, fiind datori, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii. În acest sens, aceleaşi prevederi legale acordă judecătorilor, puterea de a ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile s-ar împotrivi.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate, hotărând în baza unui probatoriu neconcludent, fără a stabili în mod neechivoc adevărul cu privire la starea de fapt invocată de reclamantă, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală.
Pentru aceste motive, recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi casată şi, în temeiul art. 313 teza I C. proc. civ., va fi trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă care, în aplicarea art. 315 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod, va proceda la completarea probatoriului, în sensul audierii nemijlocite a martorilor şi al prezentării de către aceştia, a dovezilor că ei înşişi au calitatea de beneficiari ai prevederilor OG nr. 105/1999, aşa cum precizează în declaraţia notarială depusă la dosarul de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Botoşani împotriva sentinţei civile nr. 283 din 7 septembrie 2005 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 251/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 272/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
