ICCJ. Decizia nr. 3360/2006. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3360/2006
Dosar nr. 32238/2/2005
Şedinţa publică din 11 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată şi înregistrată sub nr. 32238/2/2005, la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC E.B. SA Bucureşti a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili Bucureşti, solicitând ca, prin sentinţa ce va pronunţa, instanţa să dispună anularea deciziei nr. 389/19721 din 26 iulie 2005, emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabililor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi în conformitate cu art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării actului administrativ, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.
Reclamanta, susţine în motivarea acţiunii formulate, că prin Decizia sus-menţionată şi care constituie titlu de creanţă, a fost obligată la plata sumei de 2.560.296 RON, cu titlu de dobânzi şi 175.553 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, sume calculate pentru perioada 9 noiembrie 1999 - 30 iunie 2005, suma de plată fiind individualizată în Decizia nr. 1579 din 10 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Se susţine nelegalitatea deciziei contestate, deoarece nu a ţinut seama de faptul că obligaţia fostei Bănci D.F. şi a succesoarei sale, E.B. SA, de a plăti T.V.A. restant, a fost suspendată în mai multe rânduri de către instanţele de judecată şi chiar mai mult, printr-o hotărâre judecătorească definitivă a fost desfiinţată pentru o anumită perioadă.
Ca urmare, dobânzile şi penalităţile de întârziere trebuiau calculate doar pentru cele două perioade când titlul executoriu era în fiinţă şi în care a subzistat obligaţia de plată a T.V.A., adică de la 9 noiembrie 1999, până la 21 decembrie 1999 şi de la 10 martie 2005, până la 30 iunie 2005.
Pentru cea de-a doua perioadă, având în vedere că Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat să restituie reclamantei, suma de 985.424.296 lei, organul fiscal ar fi trebuit să calculeze dobânzile şi penalităţile, operând mai întâi compensarea datoriilor reciproce.
Pentru perioada 11 noiembrie 1999 - 14 iunie 2001, nu ar fi trebuit să fie incluse în titlul de creanţă dobânzile şi penalităţile, pentru că reclamanta, în acea perioadă, se afla sub incidenţa art. 87 din Legea nr. 64/1995, republicată, privind procedura reorganizării şi a lichidării judiciare.
Referitor la cererea de suspendare a executării deciziei nr. 389/19721 din 26 iulie 2005, reclamanta consideră că sunt îndeplinite cerinţele art. 15 alin. (2), raportat la art. 14 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabililor a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii de suspendare a executării actului administrativ fiscal, nefiind întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
S-a invocat, prin întâmpinare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi prematurităţii acesteia, deoarece reclamanta a formulat acţiunea la instanţa de judecată, înainte de împlinirea termenului de soluţionare a contestaţiei în calea administrativă şi înainte de epuizarea procedurii administrative prevăzute de art. 179 şi urm. din OG nr. 92/2003.
La termenul din 7 decembrie 2005, Curtea a pus în discuţia părţilor, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, excepţie pe care a considerat-o întemeiată şi a admis-o, procedând la scoaterea sa din cauză.
Prin sentinţa civilă nr. 295 din 8 februarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile prematurităţii şi inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei şi ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a deciziei contestate.
Referitor la cele două excepţii invocate prin întâmpinare de către pârâtă, instanţa de fond a reţinut că acestea sunt neîntemeiate, excepţia prematurităţii acţiunii, pentru că s-a dovedit că nici după expirarea termenului de 45 zile prevăzut de art. 199 din OG nr. 92/2003, organul fiscal competent nu a soluţionat contestaţia reclamantei, iar excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru că în lipsa deciziei organului fiscal competent a soluţiona contestaţia, conform art. 178 şi 182, raportat la art. 187 alin. (2) din OG nr. 92/2003, reclamanta este vătămată într-un drept al său şi este îndreptăţită a cere verificarea legalităţii deciziei în cauză, la instanţa competentă.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că prin Decizia nr. 1579 din 10 martie 2005, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost înlăturată obligaţia de plată stabilită în sarcina reclamantei, prin procesul-verbal de control nr. 1443 din 22 noiembrie 1999, emis de Administraţia Financiară Cluj Napoca, pentru suma de 1.070.622.096 lei T.V.A. şi 2.549.328.555 lei majorări de întârziere, rezultând o obligaţie de plată în cuantum de 34.094.546.064 lei, reprezentând T.V.A. şi majorări de întârziere aferente până la data întocmirii procesului-verbal de control, respectiv 22 noiembrie 1999, astfel că baza de impunere stabilită prin procesul-verbal de control nr. 1443 din 22 noiembrie 1999 a fost modificată şi, nefiind achitată în termenul legal, au fost calculate dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Conform art. 10 alin. (2) din OG nr. 11/1996 şi art. 10 din OG nr. 61/2002, exercitarea căilor de atac împotriva actelor prin care s-au stabilit obligaţii de plată, nu suspendă obligaţia de plată a acestora şi în consecinţă, nu suspendă nici curgerea dobânzilor şi penalităţilor de întârziere.
Referitor la compensarea sumei de 985.424.296 lei, reprezentând taxe de timbru datorate de Ministerul Finanţelor Publice, reclamantei, se arată că, potrivit art. 111 alin. (3) şi (4) C. proCod Fiscal, compensarea se face de organul fiscal competent, la cererea debitorului, în ordinea prevăzută de art. 110 alin. (2) sau din oficiu, ori de câte ori constată existenţa unor creanţe reciproce, cu excepţia sumelor negative din deconturile de T.V.A., fără obţinerea de rambursare.
Or, reclamanta nu a formulat o cerere privind compensarea ca modalitate a stingerii creanţelor bugetare şi nu a probat existenţa unor creanţe reciproce, pentru ca organul fiscal emitent al actului administrativ să efectueze o compensare din oficiu.
În ceea ce priveşte faptul că pe perioada reorganizării judiciare, nu se datorează majorări şi penalităţi de întârziere, prima instanţă a reţinut că prevederile art. 37 din Legea nr. 64/1995 se aplică numai pentru perioada aplicării procedurii reglementate de acest act normativ şi numai pentru creanţele existente la data deschiderii procedurii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea criticată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii, cât şi motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea criticată cuprinde motive extrem de lapidare şi contradictorii, astfel că apare ca fiind practic nemotivată.
Susţine recurentul că prin art.1082 C. civ., legiuitorul a instituit o prezumţie relativă a culpei în sarcina debitorului care nu-şi execută întocmai obligaţiile şi care trebuie obligat la plata unor daune interese, prezumţie de culpă reiterată prin art. 13 din OG nr. 11/1996 privind executarea creanţelor bugetare, art. 12 din OG nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare şi art. 13 alin. (4) din OG nr. 61/2002, care prevăd expres că pe perioada de amânare sau eşalonare se datorează majorări (nu şi pe perioada suspendării executării acestor creanţe).
Câtă vreme o plată este, însă, suspendată, nu se mai pune problema exigibilităţii sale şi, deci, nu mai este producătoare de dobânzi, afară de excepţiile prevăzute de lege sau de voinţa părţilor, aşa încât prima instanţă a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 10 din OG nr. 11/1996 şi art. 10 alin. (3) din OG nr. 61/2002.
În speţă, organul financiar care a emis Decizia nr. 389 din 26 iulie 2005, nu a ţinut seama de faptul că obligaţia fostei Bănci D.F. şi a succesoarei sale E.B. SA de a plăti T.V.A. restant, a fost suspendată în mai multe rânduri de către instanţele de judecată, şi chiar mai mult, pentru o anume perioadă a şi fost desfiinţată prin hotărâre judecătorească.
În opinia recurentei, procesul-verbal din 22 noiembrie 1999 al organului financiar care constituie titlu executoriu, a fost executabil doar până la data primei suspendări de executare, 21 decembrie 1999, devenind exigibil odată cu pronunţarea ultimei soluţii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adică de la 10 martie 2005, când banca a fost exonerată parţial de plata unei părţi din T.V.A. şi de dobânzile corespunzătoare.
Cu privire la cererea de compensare a datoriilor reciproce, recurenta arată că instanţa a ignorat dispoziţiile art. 1144 C. civ., conform cărora compensaţia operează de drept în puterea legii, datoria intimatei către E.B., fiind prevăzută printr-o hotărâre judecătorească - sentinţa civilă nr. 1222 din 15 octombrie 2003 a Curţii de Apel Cluj, irevocabilă pe acest aspect.
Operând compensarea legală a datoriilor reciproce, se micşora baza de calcul a dobânzilor şi penalităţilor.
Modalitatea de calcul a dobânzilor şi penalităţilor formulată de recurenta-reclamantă, în funcţie de apărările formulate, susţine aceasta, nu au fost nici un moment contestate de intimata-pârâtă, astfel că suma totală ce o datorează banca, cu titlu de dobânzi pentru cele două perioade, 9 noiembrie - 21 decembrie 1999 şi 10 martie - 30 iunie 2005, perioade în care obligaţia bugetară a fost în fiină (certă, lichidă şi exigibilă), este de 198.305,4 RON.
Intimata Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, Curtea îl va admite, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Decizia nr. 389/19721 din 26 iulie 2005, emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi care constituie titlu executoriu, obligă pe recurentă la plata sumei de 2.560.296 RON cu titlu de dobânzi şi 175.553 RON cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate pe perioada 9 noiembrie 1999 - 31 iunie 2005.
Se arată în cuprinsul deciziei contestate că suma de plată, în raport cu care s-au calculat aceste dobânzi şi penalităţi de întârziere, ar fi fost individualizată prin Decizia nr. 1579 din 10 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, lucru contestat de către recurenta-reclamantă, pentru că dacă lucrurile s-ar fi prezentat în acest mod, ar fi fost inutilă la emiterea unui alt titlu executoriu şi ar fi însemnat ca pentru aceeaşi obligaţie să se emită două titluri executorii.
Oricum, ceea ce contestă recurenta-reclamantă, este modul de calcul al dobânzilor şi penalităţilor, susţinând că ele au fost calculate eronat, luându-se în considerare întreaga perioadă cuprinsă între 9 noiembrie 1999 şi 30 iunie 2005, fără a se ţine seama de faptul că în anumite, perioade titlul de creanţă a fost suspendat sau chiar anulat de către instanţele judecătoreşti.
Esenţial în dezlegarea pricinii supusă judecăţii este de a se stabili dacă suspendarea executării unei obligaţii bugetare dispuse de instanţa judecătorească atrage sau nu suspendarea calculării dobânzilor şi penalităţilor (a daunelor interese) pe aceeaşi perioadă.
Este îndeobşte cunoscut faptul că în situaţia în care debitorul unei obligaţii execută necorespunzător sau cu întârziere, creditorul are dreptul să ceară despăgubiri (daune interese), condiţionat, însă, de îndeplinirea unor cerinţe, şi anume, obligaţia să fie scadentă, iar întârzierea executării să se datoreze culpei debitorului.
Se instituie, astfel, o prezumţie de vinovăţie - art. 1082 C. civ., în sarcina debitorului, prezumţie care poate fi, însă, răsturnată, atunci când el dovedeşte că întârzierea în executare se datorează unei cauze străine.
În lucrarea „Teoria generală a obligaţiilor" (autori C.S. şi C.B.) se arată în mod expres că dacă acea cauză străină va determina suspendarea temporară a executării obligaţiei, aceasta „va face ca debitorul să execute cu întârziere, dar fără a plăti despăgubiri pentru aceasta".
În speţă, neexecutarea obligaţiei s-a datorat faptului că instanţa judecătorească a suspendat executarea şi chiar a anulat-o prin hotărâre judecătorească definitivă, dar nu irevocabilă.
Chiar şi legislaţia specială în domeniu, dă posibilitatea susţinerii tezei menţionate de legislaţia care reglementează în general obligaţiile, cum că este nelegală măsura de a se calcula dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru perioada de suspendare a executării.
Instanţa de fond şi-a argumentat soluţia de respingere a acţiunii reclamantei pe prevederile art. 10, art. 12 şi art. 13 alin. (4) din OG nr. 61/2002, în sensul că debitorul datorează dobânzi şi penalităţi, şi pentru perioada în care obligaţiile bugetare au fost amânate sau eşalonate, fără, însă, a observa că, deşi organul administrativ competent poate să dispună chiar şi suspendarea executării, atunci când enumera cazurile în care se acordă dobânzile şi penalităţile, printre acestea nu mai menţionează şi perioada de suspendare a executării.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca daunele interese să se calculeze în absolut orice situaţie, ar fi precizat acest lucru sau măcar ar fi menţionat că dobânzile se calculează nu numai pe perioada de amânare sau eşalonare, ci şi în perioadele de suspendare a executării.
Ca o concluzie la cele expuse, se poate reţine că atâta vreme cât legislaţia specială prevede doar două excepţii de la regula înscrisă în art. 1082 C. civ., şi anume, în cazul executării cu întârziere a unei obligaţii bugetare, se calculează dobânzi şi pentru perioada de amânare sau eşalonare a plăţii, nemenţionându-se printre aceste excepţii, şi perioada de suspendare a executării, rezultă că această ultimă perioadă se înscrie în regula generală, adică nu se calculează daune interese. Este firesc să fie aşa, deoarece câtă vreme o plată este suspendată, nu se mai pun probleme exigibilităţii sale, creditorul neputând solicita executarea silită a acesteia.
Recurenta-reclamantă, în funcţie de aceste apărări, a prezentat şi un calcul al dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, calcul ce a fost contestat, însă, de intimata-pârâtă, care a solicitat că în cazul în care se admite acest punct de vedere de către instanţa de judecată, este necesar a se efectua un raport de expertiză contabilă, pentru că numai un expert-specialist în aceste probleme poate calcula în mod corect sumele datorate.
Este întemeiat punctul de vedere al intimatei, numai o expertiză de specialitate în cadrul judecării acţiunii în faţa instanţei de fond putând proceda la efectuarea calculelor dobânzilor şi penalităţilor datorate, în raport şi cu susţinerile recurentei, în sensul că acestea trebuiau calculate doar pentru cele două perioade, când titlul executoriu era în fiinţă şi în care a subzistat obligaţia de plată a T.V.A. de către bancă, 9 noiembrie 1999 - 21 decembrie 1999 şi 10 martie 2005 - 30 iunie 2005.
În raport cu cele expuse, Curtea va admite recursul şi va casa sentinţa, cu trimitere la aceeaşi instanţă, pentru completarea probelor, în vederea pronunţării unei soluţii legale şi temeinice.
Instanţa de trimitere urmează a face noi verificări şi a indica cu exactitate expertului ce va fi desemnat, perioadele pentru care urmează a fi calculate dobânzile şi penalităţile, şi anume, cele în care titlu executoriu era în fiinţă, excluzând perioadele de suspendare a acestuia de către instanţele de judecată.
Întrucât între părţi există neînţelegeri şi cu privire la suma ce face obiectul litigiului de faţă (baza de calcul a dobânzilor şi penalităţilor), în sensul dacă aceasta a fost stabilită sau nu printr-o hotărâre judecătorească, în rejudecare instanţa de fond, eventual în urma suplimentării probatoriului, trebuie să lămurească şi acest aspect, astfel încât lucrarea de expertiză să stabilească cu exactitate, în raport şi cu această sumă, obligaţiile bugetare pe care le-ar avea recurenta-reclamantă.
Cât priveşte critica recurentei, referitoare la soluţionarea greşită a capătului de cerere privind compensarea cheltuielilor de judecată cu obligaţia bugetară a E.B., se constată că aceasta este neîntemeiată.
Aşa cum corect reţine instanţa de fond, potrivit art. 111 alin. (3) şi (4) C. proCod Fiscal, compensarea este de atributul organului fiscal competent la cererea debitorului sau înainte de restituirea ori rambursarea sumelor cuvenite acestuia, după caz în ordinea prevăzută la art. 110 alin. (2).
Compensaţia, în speţă, nu operează de plin drept conform art. 1144 C. civ., aşa cum susţine recurenta-reclamantă, ci la cererea expresă a acesteia, pentru că vizează compensarea unor cheltuieli de judecată ce i-au fost acordate de instanţa de judecată, fiind obligaţia organului financiar de a le plăti. Art. 111 alin. (4) C. proCod Fiscal, lasă la latitudinea organului fiscal, efectuarea compensării din oficiu a unor creanţe reciproce, neconstituind, deci, o obligativitate în acest sens.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., va admite recursul şi va casa sentinţa, cu trimitere la aceeaşi instanţă, pentru completarea probatoriului, necesar pronunţării unei soluţii legale şi temeinice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC E.B. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 295 din 8 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3359/2006. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 3368/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
