ICCJ. Decizia nr. 3658/2006. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3658/2006
Dosar nr. 1046/2/2006
Şedinţa publică din 27 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal (urmare a declinării competenţei de către secţia a IV-a civilă a aceleiaşi instanţe, prin încheierea din 23 noiembrie 2005), reclamantul G.C., în contradictoriu cu pârâtul C.N.S.A.S., a solicitat obligarea acestei instituţii să-i permită accesul la propriul dosar, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 187/1999 şi să-l despăgubească cu echivalentul sumei de 10.000.000 Euro, pentru nerespectarea dreptului său prevăzut de lege.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în mai multe rânduri, a solicitat instituţiei pârâte, accesul la propriul dosar întocmit de fosta securitate, însă răspunsurile primite, ultimul comunicat cu adresa nr. 1968/02 din 14 mai 2004, au fost ambigue şi generale, refuzând de fapt să-i satisfacă dreptul prevăzut de lege, prin încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi a art. 7 alin. (1) din Legea nr. 187/1999 şi a celor ale art. 5 lit. a) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.N.S.A.S. din 16 mai 2000 (M. Of. nr. 244/2.06.2000).
Prin sentinţa civilă nr. 450 din 27 februarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a admis, în parte, acţiunea reclamantului, obligând pârâtul să adopte o decizie de reexaminare a documentaţiei care a stat la baza comunicărilor către contestator, în termenul şi condiţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/1999, respingând capătul de cerere referitor la acordarea despăgubirilor.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, în lipsa unei decizii a Colegiului C.N.S.A.S., care să poată fi atacată de petent la secţia civilă a curţii de apel competente, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 187/1999, în speţă sunt aplicabile prevederile art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, în vigoare la data sesizării instanţei, răspunsurile instituţiei pârâte constituind un refuz nejustificat de a rezolva cererea reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs, în termen legal, reclamantul C.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând prevederile art. 3041 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, C.G. susţine că principalul motiv este acela că instanţa de fond, nesocotind, pe de o parte, faptul că pricina a fost scoasă de pe rolul secţiei civile a Curţii de Apel Bucureşti şi trimisă secţiei de contencios administrativ a aceleiaşi instanţe, tocmai pentru că nu există nici o legătură între cauza dedusă judecăţii şi art. 16 al Legii nr. 187/1999, iar, pe de altă parte, cererile sale de despăgubire, a reţinut în mod greşit că recurentul-reclamant a solicitat ca intimatul-pârât să emită o decizie conform art. 16 din Legea nr. 187/1999. În această situaţie, arată recurentul-reclamant, sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 6 teza a II-a, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
Mai mult, arată recurentul-reclamant, nimic din ce a cerut, nu a fost admis, ci a fost admis ceva ce nu a cerut şi care nici măcar nu poate fi aplicat în practică, pentru simplul fapt că acel obiect nu există.
În opinia recurentului-reclamant, faptul că intimatul-pârât refuză acordarea accesului la propriul dosar, se încadrează în dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, refuzul respectiv constituind o încălcare a dreptului său prevăzut de art. 1 din Legea nr. 187/1999.
Printr-un alt motiv de recurs se susţine că instanţa de fond nu a motivat respingerea cererii sale de despăgubiri conform dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., fiind, deci, aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi cele ale art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Mai arată recurentul-reclamant că, nici în încheierea din 20 februarie 2006, nici în sentinţa nr. 450 din 27 februarie 2006, nu s-au consemnat dezbaterile referitoare la: motivarea cererii de despăgubiri; nemulţumirea sa cu privire la mutilarea unor documente din dosar; consecinţele pe care le-a suportat personal familia sa, din partea unor persoane despre care are suficiente temeiuri să creadă că au fost colaboratori ai Securităţii. În condiţiile acestor omisiuni, arată recurentul-reclamant, respingerea cererii sale de despăgubiri este netemeinică.
Din punct de vedere al procedurii, recurentul-reclamant susţine că i s-au încălcat drepturile constituţionale la un proces echitabil şi într-un termen rezonabil, fiind aplicabile dispoziţiile art. 96 al Legii nr. 303/2004.
Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu probele administrate, precum şi cu toate dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, în baza considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 554/2004, cauzele aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a prezentei legi, vor continua să se judece potrivit legii aplicabile în momentul sesizării instanţei.
De asemenea, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, „orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată", iar conform prevederilor alin. (2) al aceluiaşi articol „se consideră refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege şi faptul de a nu se răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii respective, dacă prin lege nu se prevede un alt termen".
Totodată, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, „instanţa, soluţionând acţiunea, poate, după caz, să anuleze, în total sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea administrativă să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris. Instanţa este competentă să se pronunţe şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol „în cazul admiterii cererii, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cerute".
În preambulul Legii nr. 187/1999, legiuitorul reţine motivele pentru care cetăţenii sunt îndreptăţiţi la accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică, în condiţiile acestei legi.
Prin art. 1 alin. (1) din lege s-a stabilit dreptul de acces la propriul dosar întocmit de organele securităţii, ca poliţie politică a oricărui cetăţean român sau cetăţean străin care, după 1945, a avut cetăţenie română. Tot prin alin. (1) al art. 1, legiuitorul a statuat că acest drept se exercită la cerere şi constă în studierea nemijlocită a dosarului, eliberarea de copii de pe actele dosarului şi de pe înscrisurile doveditoare despre cuprinsul dosarului.
În cauză, diferit de ceea ce a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a solicitat respectarea drepturilor prevăzute de art. 1, iar nu a celor prevăzute de art. 16 din Legea nr. 187/1999.
Totodată, Înalta Curte constată, pe de o parte, că recurentul-reclamant s-a adresat de mai multe ori C.N.S.A.S., de-a lungul a doi ani (2002 - 2004), iar, pe de altă parte, că C.N.S.A.S. i-a răspuns de mai multe ori, fără a-i soluţiona cererea şi arătând chiar prin întâmpinarea din 26 august 2004, că se află în imposibilitate de a-i facilita acestuia accesul la propriul dosar, despre care C.G. susţine că i s-ar fi întocmit de fostele organe de securitate, deşi până în prezent nu a fost identificat un asemenea doar. Aceasta, în condiţiile în care prin adresa nr. 1968/02 din 17 martie 2004, chiar C.N.S.A.S. recunoaşte că S.R.I. i-a comunicat că, în sistemul său de evidenţă, s-a identificat o fişă de evidenţă a recurentului-reclamant, cu menţiunea că dosarul nu s-a păstrat în arhivă.
Prin urmare, având în vedere cererile recurentului-reclamant, precum şi existenţa fişei de evidenţă, autoritatea publică care prin lege este obligată să asigure respectarea dreptului prevăzut de art. 1 din Legea nr. 187/1999, trebuia să continue demersurile pentru clarificarea situaţiei.
Cum în cauză nu s-a dovedit inexistenţa dosarului, ci dimpotrivă, existenţa fişei de evidenţă care constituie un puternic indiciu al existenţei acestuia, Înalta Curte constată că C.N.S.A.S. trebuia obligată să acţioneze potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 187/1999, iar nu conform art. 16 din aceeaşi lege (cum greşit a reţinut instanţa de fond).
Mai mult, conform dispoziţiilor art. 26 din Secţiunea a 2-a (Proceduri de analiză şi investigaţii) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a C.N.S.A.S., ca poliţie politică, aprobat prin Hotărârea Parlamentului nr. 17 din 16 mai 2000 (M. Of. nr. 244/2.06.2000), la cererea privind accesul la dosarul personal, C.N.S.A.S. va răspunde în scris în termen de 30 de zile de la data depunerii acesteia şi va comunica: „a) dacă în evidenţele informatizate ale securităţii există o menţiune privind un dosar personal şi dacă acesta s-a păstrat; b) data şi locul unde poate fi consultat dosarul; c) date despre existenţa dosarului, în cazul în care acesta nu s-a păstrat" [alin. (3) al art. 26 din Hotărârea nr. 17/2000].
Or, în cauză, Înalta Curte constată că C.N.S.A.S. în nici unul dintre răspunsuri nu a comunicat cumulativ toate datele prevăzute de Regulament.
Referitor la despăgubirile solicitate de recurentul-reclamant, se constată, pe de o parte, că acesta nu a precizat cu exactitate ce reprezintă suma de 10.000.000 Euro, în raport cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, decât cu ocazia dezbaterilor în fond, când a arătat că acestea sunt în special morale, prejudiciul material prezumându-l ipotetic, neavând alte acte de depus şi a precizat că daunele morale se datorează sistemului instituţional, astfel cum s-a consemnat în încheierea din 20 februarie 2006.
Pe de altă parte, se constată că într-adevăr, instanţa de fond nu a motivat suficient respingerea cererii de despăgubiri formulate în cauză.
Prin urmare, constatând că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică, iar criticile aduse acesteia, fondate, în sensul celor mai sus arătate, Înalta Curte va admite recursul formulat de C.G., va casa sentinţa atacată şi, rejudecând pricina, va admite în parte acţiunea acestuia şi va obliga pârâtul C.N.S.A.S. să-i asigure accesul la propriul dosar.
Cu privire la capătul de cerere privind despăgubirile, Înalta Curte constată că în situaţia în care acestea sunt daune materiale, în sensul dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, existenţa prejudiciului trebuia dovedit cu înscrisuri, acesta neputând avea caracter ipotetic.
În ipoteza în care despăgubirile cerute vizează daune morale, judecătorul poate aprecia asupra existenţei şi întinderii acestora.
Având, însă, în vedere circumstanţele cauzei, Înalta Curte apreciază că simpla constatare a încălcării dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990 şi a art. 1 din Legea nr. 187/1999 reprezintă, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă pentru recuperarea oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost suferit de reclamant, Curtea nefiind obligată să acorde daune morale dacă admite acţiunea.
Este de menţionat că în acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea nr. 17 din decembrie 2004, în cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, Curtea ajungând frecvent, deşi nu întotdeauna, la această concluzie (a se vedea, de exemplu Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei [G.C.] nr. 23118/1996 paragraf 56, CEDO 1999 - VIII), chiar dacă se invocă aspecte procedurale legate de procesul echitabil şi termenul rezonabil.
Totodată, Înalta Curte constată că pentru repararea prejudiciului invocat de recurentul-reclamant, ca fiind cauzat prin erori judiciare, prin art. 96 din Legea nr. 303/2004 este prevăzută procedura de soluţionare a cererii persoanei vătămate, cererea neputând fi soluţionată în cauza de faţă, în faza procesuală şi în cadrul procesual existent.
În consecinţă, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, se va admite recursul, se va casa sentinţa atacată şi în baza dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., coroborate cu cele ale Legii contenciosului administrativ, va hotărî asupra fondului pricinii, în sensul că va admite în parte acţiunea reclamantului, va obliga pârâtul C.N.S.A.S. să-i asigure accesul la propriul dosar şi va respinge capătul de cerere privind despăgubirile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de G.C. împotriva sentinţei civile nr. 450 din 27 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi, rejudecând cauza în fond, admite acţiunea formulată de reclamantul G.C., în parte.
Obligă pârâtul C.N.S.A.S. să-i asigure reclamantului accesul la propriul dosar, întocmit de organele securităţii.
Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3657/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3659/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
