ICCJ. Decizia nr. 3940/2006. Contencios

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 161 din 24 ianuarie 2006, a admis excepția neîndeplinirii procedurii administrative prealabile și, în consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamantul B.T., în contradictoriu cu pârâtul C.N.C.D., pentru anularea hotărârii nr. 199 din 8 august 2005.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că reclamantul nu a îndeplinit procedura administrativă prealabilă, obligatorie în raport cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 și caracterul actului administrativ contestat.

Reclamantul a solicitat prin acțiunea introductivă, anularea hotărârii nr. 199 din 8 august 2005, emisă de pârât și obligarea acestuia la aplicarea unei sancțiuni contravenționale Asociației de proprietari bl. 22 B și administratorului acesteia, cu repararea daunelor cauzate.

Pârâtul a fost sesizat de reclamant, motivat de faptul că a fost obligat să plătească dublul cheltuielilor de întreținere, în mod discriminatoriu raportat la calitatea sa de chiriaș, și, în opinia acestuia, dosarul a fost clasat nelegal, întrucât pârâtul trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) și art. 2 alin. (3) din O.G.. nr. 137/2000, alături de art. 14 din C.E.D.O.

Potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1194/2001, C.N.C.D., constituit în conformitate cu prevederile O.G. nr. 137/2000, se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului.

Colegiul Director al acestui organ de specialitate adoptă hotărâri potrivit art. 7 alin. (1) din același act normativ, respectiv acte administrative prin care constată faptele de discriminare, aplicarea sancțiunilor realizându-se în conformitate cu prevederile art. 15 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001, printr-un proces-verbal de sancționare a contravențiilor, așa cum statuează O.G. nr. 137/2000.

în speță, hotărârea în discuție, prin care s-a constatat că sesizarea reclamantului nu întrunește elementele constitutive prevăzute de O.G. nr. 137/2000, pentru a fi calificată drept faptă cu caracter discriminatoriu, nu este un act administrativ-jurisdicțional, în sensul art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care nu sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (2) din aceeași lege.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul B.T., apreciind că a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivul astfel invocat, reclamantul-recurent a susținut că s-a adresat instanței în deplină conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aflându-se în situația nesoluționării cererii sale în termenul legal de 30 de zile prevăzut de art. 1 alin. (2) lit. g) din aceeași lege, motiv pentru care se impune casarea hotărârii atacate și trimiterea dosarului, aceleiași instanțe, pentru soluționarea cauzei pe fond.

Recursul nu este fondat.

Examinând actele dosarului și criticile recursului, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materie, înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.

Obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reglementat prin art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit acestui text de lege, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorității publice emitente sau dacă nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 7 alin. (4), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pagubei și, eventual, reparații pentru daune morale.

Prin teza a II-a a alin. (1) se statuează că se poate adresa instanței de contencios administrativ, și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

în speță, recurentul a solicitat anularea unui act administrativ tipic, respectiv a hotărârii nr. 199 din 8 august 2005, emisă de pârât și nicidecum tăcerea autorității sau refuzul nejustificat de soluționare a cererii ca acte administrative atipice, fiind incidente, astfel, dispozițiile primei teze a art. 8 din Legea nr. 554/2004.

în conformitate cu prevederile art. 7 din aceeași lege, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorității publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte a acestuia.

Din logica internă a acestui text și din coroborarea lui cu dispozițiile art. 2, 8 și 11 din lege, rezultă într-adevăr că obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile este impusă de lege, numai în cazul acțiunilor în anularea unui act administrativ, nu și în cazul celor întemeiate pe tăcerea autorității publice sau pe refuzul nejustificat de rezolvare a cererii.

Reclamantul nu s-a aflat, însă, în situația reglementată de art. 8 alin. (1) teza a II-a, cum se susține prin cererea de recurs, întrucât acțiunea introductivă nu a avut ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unui act, ca urmare a nesoluționării în termen a cererii sale, ci anularea unui act deja emis.

în consecință, întrucât reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă, obligatorie în speță prin prisma prevederilor legale mai sus arătate, s-a impus admiterea excepției invocată de pârât, cu consecința respingerii acțiunii introductive ca fiind inadmisibilă.

Reținând, așadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind incident, astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurent, înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3940/2006. Contencios