ICCJ. Decizia nr. 4111/2006. Contencios

Prin acțiunea formulată la data de 29 septembrie 2005, reclamanta B.C. I.Ț. SA a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională pentru Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili din municipiul București și județul Ilfov, solicitând anularea deciziei nr. 59 din 30 martie 2005 și parțial a deciziei nr. 732.819 din 9 decembrie 2004 și a raportului de inspecție fiscală cu același număr din 15 noiembrie 2004, pentru suma de 7.417.327.644 lei, la restituirea căreia urmează a fi obligați pârâții.

în motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în mod nelegal, s-a dispus obligarea sa la plata unor diferențe de impozit pe veniturile nerezidenților și de T.V.A., cu dobânzile și penalitățile aferente, întrucât, față de contractul de prestări servicii încheiat cu O.W.S. Ltd., operează prevederile Acordului de evitare a dublei impuneri încheiat de România, cu Malta, potrivit cărora impozitul nu poate depăși 5% din suma brută a redevențelor, procent achitat de reclamantă, nefiind aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 83/1998, referitoare la impozitul de 15%.

Prin sentința civilă nr. 129 din 19 ianuarie 2006, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, că potrivit clauzelor contractelor de licență software în servicii încheiate cu firma malteză, sumele datorate acesteia sunt libere de orice impozite și taxe și sunt impuse "în țara clientului", deci potrivit legislației românești în materie, respectiv O.G. nr. 83/1998.

Reclamanta, în calitate de client și rezident român, suportă conform contractului toate impozitele și taxele, având, astfel, obligația de a calcula, reține și vărsa cota de 15% impozit asupra veniturilor din redevențele plătite nerezidentului.

Instanța a mai reținut că nu prezintă relevanță certificatul de rezidență fiscală, din care rezultă că societatea malteză plătește un impozit de 35% asupra veniturilor sale impozabile, nefiind aplicabil Acordul pentru evitarea dublei impuneri, încheiat între România și Malta.

Astfel, instanța a constatat că s-a procedat corect prin rectificarea cotei de 5% aplicată de reclamantă și recalcularea impozitului datorat pe veniturile nerezidenților, cota de 15%în valoare de 7.417.327.644 lei fiind legal stabilită.

împotriva sentinței a declarat recurs, reclamanta B.C. I.Ț. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, reclamanta a arătat că greșit s-a ajuns la concluzia inaplicabilității Acordului pentru evitarea dublei impuneri dintre România și Malta, deși este îndeplinită singura condiție impusă de art. 12 din O.G. nr. 83/1998 privind impunerea unor venituri realizate de persoanele nerezidente, respectiv prezentarea certificatului de rezidență fiscală.

Nu se poate susține că acel acord nu ar mai fi aplicabil, doar pentru simplul fapt că reclamanta a fost cea care a virat impozitul de 5% pentru plățile în favoarea firmei malteze, însă nu prin reținere la sursă, respectiv prin deducerea din plățile nerezidenților, ci prin suportarea acestora pe cheltuieli proprii. Reclamanta a învederat, astfel, că nu prezintă relevanță care este entitatea care suportă efectiv impozitul, neputându-se schimba natura veniturilor obținute de persoana nerezidentă, supuse impozitării.

De altfel, și O.G. nr. 83/1998 folosește aceeași metodologie, respectiv că impozitul se calculează prin aplicarea cotei de 15% asupra veniturilor brute plătite nerezidenților, ceea ce nu înseamnă că actul normativ nu ar fi aplicabil, în situația în care redevențele au fost stabilite în sistem net, bineînțeles în lipsa unor convenții de evitare a dublei impuneri.

în speță, sumele obținute de către beneficiarul plăților, O.W.S. Ltd., sunt supuse impozitului pe profit în Malta, faptul că se permite Statului român, perceperea unui impozit asupra aceluiași venit de 5%, neînsemnând că se poate aplica o cotă majorată, de 15%, cu ignorarea prevederilor Acordului de evitare a dublei impuneri.

Reclamanta a mai arătat că nici modalitatea contractuală de stabilire a redevențelor nu influențează regimul fiscal al acestora, fiind doar o problemă a voinței părților contractante, din moment ce nici O.G. nr. 83/1998, nici acordul de evitare a dublei impuneri nu fac vreo distincție în funcție de modul de calcul al redevențelor.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele invocate și cu prevederile art. 304 și 3041 C. proc. civ., Curtea a constatat că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

Astfel, Curtea a reținut că instanța de fond a constatat în mod justificat că în cauză, nu sunt aplicabile prevederile Acordului, pentru evitarea dublei impuneri încheiat între România și Malta și ratificat prin Legea nr. 61/1996, ci dispozițiile O.G. nr. 83/1998 privind impunerea unor venituri realizate din România, de persoane fizice și juridice nerezidente.

în contractele de licență software și servicii încheiate de reclamantă cu societatea O.W.S. Ltd. s-a prevăzut în mod expres că sumele datorate ca preț al serviciilor prestate sunt libere de orice impozite și taxe, stabilindu-se, astfel, o sumă netă de plată, orice asemenea impozit căzând în sarcina plătitorului de venit, deci al băncii românești care este beneficiarul serviciilor.

Instanța de fond a interpretat în mod corect prevederile art. 1, 4 și 13 din acordul încheiat între cele două țări, stabilind că dispozițiile acestuia sunt aplicabile în situația când beneficiarul efectiv al redevențelor este persoana nerezidentă, care poate suporta și impozitul pe venit, stabilit în celălalt stat contractant, în procent de maximum 5% din suma brută a redevențelor.

Aceste texte se referă, deci, la impozitele și taxele cu reținere la sursă din sumele brute convenite cu persoanele nerezidente, neputându-se extinde aplicarea lor și în situația de față, când beneficiarul serviciilor, rezident român, este cel care a calculat și virat la bugetul Statului, impozitul de 5% prin suportarea acestuia pe cheltuieli proprii.

în acest mod, reclamanta a folosit o metodă proprie de calcul a impozitului pe venit, alta decât cea prevăzută atât în acordul încheiat între cele două state, cât și în legislația românească, în sensul că nu a reținut la sursă din suma de plată brută impozitul datorat de persoana nerezidentă, acesta, în procent de 5%, fiind calculat și virat peste valoarea facturii externe după metode "gross-up".

în aceste împrejurări, reclamanta, care este rezident român și a achitat sumele datorate firmei malteze pentru serviciile prestate, nu poate pretinde să-i fie aplicat acordul pentru evitarea dublei impuneri, ratificat prin Legea nr. 61/1996.

Curtea nu a putut admite susținerea reclamantei, în sensul că nici dispozițiile O.G. nr. 83/1998 nu ar fi aplicabile, întrucât sistemul de reglementare a impunerii ar fi identic, respectiv calculul cotei de 15% tot asupra veniturilor brute plătite persoanei nerezidente.

Astfel, în condițiile în care reclamanta și-a asumat obligația de a plăti impozitele pe redevențele acordate nerezidentului, ea avea obligația de a respecta prevederile art. 2 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 83/1998, potrivit cărora impozitul datorat de nerezidenți pentru veniturile realizate din România se calculează, se reține și se varsă de către plătitorii de venit, prin aplicarea cotei de 15% pentru veniturile din redevențele plătite nerezidenților. întrucât reclamanta, ca plătitor de venit, a achitat doar impozitul redus de 5%, și nu cel de 15%, stabilit de ordonanță, datorează diferența stabilită suplimentar de organele de control, actul normativ fiind aplicabil, chiar și în situația de față, când redevențele au fost stabilite și achitate în sume nete, banca nerespectând dispozițiile art. 2 alin. (2), potrivit cărora impozitul se calculează prin aplicarea cotei menționate asupra veniturilor brute plătite nerezidenților.

în raport cu cele expuse mai sus, criticile aduse sentinței fiind neîntemeiate, Curtea a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4111/2006. Contencios