ICCJ. Decizia nr. 4207/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 58/CA/2006-PI din 20 martie 2006, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a părților Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul de Poliție al județului Satu Mare, iar, pe fondul cauzei, a respins acțiunea reclamantului Ț.I., având ca obiect anularea dispoziției nr. 4303 din 27 septembrie 2005, emisă de Inspectoratul General al Poliției Române, repunerea în funcție deținută anterior, cu plata despăgubirilor cuvenite și constatarea nelegalității actelor administrative care au strat la baza emiterii actului atacat, respectiv a Raportului Corpului de Control al M.A.S. nr. S/32585 din 27 iulie 2005 și a încheierii Consiliului de Disciplină nr. 107143 din 19 septembrie 2005.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:
Prin dispoziția nr. 4303 din 27 septembrie 2005, emisă de Inspectoratul General al Poliției Române, s-a aplicat reclamantului, sancțiunea disciplinară a trecerii într-o funcție inferioară, până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional, contestația acestuia fiind respinsă prin Ordinul Ministerului Administrației și Internelor nr. 143846 din 20 octombrie 2005.
Reclamantul a fost sancționat la propunerea Corpului de Control al Ministerului Administrației și Internelor nr. S/32585 din 27 iulie 2005, în urma controlului efectuat, cu privire la disfuncționalitățile constatate la Inspectoratul de Poliție al județului Satu Mare, în legătură cu modul de investigare a sesizărilor cetățenilor privind comiterea unor fapte de natură penală.
Decizia privind neînregistrarea sesizărilor penale cu autori necunoscuți (44 furturi din locuință, 63 furturi de la societăți comerciale, 35 furturi auto, 12 distrugeri, o tâlhărie, o faptă de corupție sexuală și 8 alte fapte) a fost luată de comun acord de către șeful poliției municipiului Satu Mare, cei doi șefi adjuncți, dintre care unul este reclamantul și doi șefi de birou.
Acest act de control constituie cercetarea prealabilă, deoarece conține toate elementele prevăzute de art. 33 din Ordinul nr. 400/2004, reclamantul a fost ascultat, iar poziția și apărările lui au fost consemnate în scris.
Susținerile reclamantului privind neaducerea la cunoștință a împrejurării că este cercetat pentru o abatere disciplinară, neîndeplinirea procedurii de citare și neprezentarea sub semnătură a materialului de cercetare prealabilă, nu au putut fi reținute, întrucât în raportul scris, reclamantul a arătat fără echivoc că i s-a adus la cunoștință că a depășit atribuțiile de serviciu, viciul de procedură invocat a fost acoperit prin prezența și ascultarea acestuia, iar conținutul cercetării prealabile i s-a adus la cunoștință în fața consiliului de disciplină, asigurându-i-se dreptul de a propune orice probe și de a-și formula apărarea.
Problema juridică ridicată în cauză a fost aceea de a se stabili dacă sancțiunea poate fi aplicată asupra funcției deținute în momentul emiterii ordinului sau numai asupra funcției deținute în momentul săvârșirii abaterii disciplinare.
La data săvârșirii faptei imputate reclamantului, acesta a îndeplinit funcția de șef adjunct al Poliției municipiului Satu Mare, iar la data aplicării sancțiunii, pe aceea de șef birou arme, muniții și substanțe toxice, schimbarea funcției având loc ca urmare a promovării unui concurs, la inițiativa sa.
Având în vedere faptul că în termenul stabilit de art. 59 pct. 9 din Legea nr. 360/2002, pentru aplicarea sancțiunii - 1 an de la data săvârșirii faptei, pot interveni modificări în raportul de serviciu al polițistului, precum și celelalte dispoziții ale legii care reglementează sancționarea acestuia, prima instanță a concluzionat că sancțiunea se aplică asupra funcției deținute în momentul sancționării, cea avută la data săvârșirii faptei prezentând importanță numai sub aspectul obligațiilor pe care le impune, în raport cu care se determină dacă polițistul și-a îndeplinit întocmai atribuțiile de serviciu aferente acesteia.
în ceea ce privește fapta reținută, reclamantul nu poate invoca faptul că nu a cunoscut respectivele sesizări, atâta timp cât a îndeplinit funcția de șef adjunct, iar prin notele explicative a recunoscut că decizia de neînregistrare a acestora s-a luat și cu acordul lui.
Actele prealabile a căror nelegalitate s-a invocat, nu pot fi analizate distinct de actul administrativ în care se încorporează raportul corpului de control și încheierea consiliului de disciplină, nefiind acte administrative care să producă efecte juridice distincte de dispoziția emisă.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul Ț.I., solicitând casarea ei și în urma soluționării litigiului pe fond, admiterea acțiunii, așa cum a fost formulată, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată în ambele instanțe.
Au fost invocate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9, raportate la art. 3041C. proc. civ., în dezvoltarea cărora s-a susținut că hotărârea atacată este deopotrivă netemeinică și nelegală, întrucât a stabilit o stare de fapt în contradicție flagrantă cu probele administrate în cauză, a fost dată cu încălcarea legii și este, în parte, nemotivată.
Sub aspectul stării de fapt, s-a susținut că instanța a nesocotit conținutul actelor dosarului care atestă existența viciilor de procedură invocate, respectiv că reclamantul nu a fost citat pentru a i se aduce la cunoștință materialul de sesizare, obligație prevăzută în sarcina anchetatorului de art. 27 alin. (1) din Ordinul nr. 400/2004, astfel încât nu a putut să-și pregătească apărare și nu i s-a adus la cunoștință conținutul raportului de cercetare prealabilă, sub semnătura prevăzută de art. 32 din același ordin.
Mai susține recurentul, sub același aspect, că prin încheierea din 19 septembrie 2005 a Consiliului de Disciplină s-a reținut că fapta descrisă în Raportul de control din 27 iulie 2005, constând în esență, în acceptarea neînregistrării unui număr de 154 sesizări penale cu autori necunoscuți și omisiunea de a raporta situația la Inspectoratul de Poliție al județului Satu Mare, întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare denumită "neglijență manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu", prevăzută de art. 12 lit. b) din Ordinul nr. 400/2004, propunându-se aplicarea sancțiunii trecerii într-o funcție inferioară până la "nivelul funcției ocupate în prezent", respectiv cea de șef birou arme, explozivi și substanțe toxice, ocupată prin concurs, iar prin dispoziția nr. 4303 din 27 septembrie 2005 s-a reținut abaterea prevăzută de art. 57 lit. d) teza I din Legea nr. 360/2002, denumită "depășirea atribuțiilor de serviciu", fiind sancționat cu "trecerea într-o funcție inferioară, până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut", sancțiune prevăzută de art. 58 lit. c) din aceeași lege.
Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de fond a concluzionat în mod greșit și cu totul de neînțeles că întreaga procedură de sancționare a fost legală și că nu s-au săvârșit acte de nesocotire a legii, întrucât, pe de o parte, toate încălcările procedurii cercetării prealabile duc la concluzia că aceasta nu s-a făcut, fiind evident că s-au încălcat prevederile art. 59 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, iar pe de altă parte, aplicându-se o sancțiune mai gravă în conținut decât cea propusă de Comisia de disciplină, i s-au încălcat prevederile art. 35 alin. (3) din H.G. nr. 1210/2003.
în opinia recurentului, prin sancțiunea aplicată nu putea fi privat de dreptul câștigat prin concurs, fiind legală propunerea Comisiei de disciplină care a avut în vedere calitatea sa de la data săvârșirii faptei, luând act de demisia implicită din respectiva funcție. Cu alte cuvinte, susține recurentul, în mod legal Comisia de disciplină a apreciat că, practic, își aplicase singur o sancțiune prin demisia din funcția de conducere și i-a respectat dreptul dobândit prin concurs.
în justificarea incidenței prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a susținut că instanța de fond nu a motivat hotărârea asupra problemei de drept ce vizează aplicabilitatea prevederilor H.G. nr. 1210/2003, nesocotirea și încălcarea prevederilor art. 35 alin. (3) din acest act normativ fiind principalul viciu de care suferă procedura sancționării recurentului și, practic, aspectul esențial al litigiului.
Tăcerea instanței în această privință nu poate fi interpretată decât ca o confirmare a tezei intimaților potrivit căreia acest act normativ nu este aplicabil polițiștilor, teză greșită însă și, totodată, discriminatorie, fiind în contradicție cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituția României, potrivit cărora cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări. Prin urmare, susține recurentul, prevederile H.G. nr. 1210/2003 sunt aplicabile tuturor funcționarilor publici, inclusiv polițiștilor.
în ceea ce privește fapta pentru care a fost sancționat, recurentul a susținut că pretinsa conduită culpabilă nu există, întrucât nu a avut cunoștință de toate aceste sesizări și nu putea contesta cele dispuse de șeful său, iar sesizările respective au urmat un curs al lor, nefiind nici "dorite" nici "uitate" și nici "lăsate în nelucrare", împrejurare confirmată prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale față de chiar fostul șef al Poliției Satu Mare, cercetat tocmai pentru această faptă.
în interesul recurentului-reclamant a intervenit în cauză S.N.P.P.C. din Ministerul Administrației și Internelor, cererea de intervenție accesorie a acestuia fiind admisă, în principiu, anterior dezbaterii recursului.
în motivarea cererii de intervenție s-a susținut că prin Rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, dată la 13 septembrie 2005, în dosarul nr. 153/P/2005, s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva recurentului-reclamant, solicitându-se a se avea în vedere practica judiciară a înaltei Curți de Casație și Justiție potrivit căreia, în absența faptei ilicite, nu se poate concepe angajarea nici unei forme de răspundere.
S-a susținut, de asemenea, că actul de sancționare este lovit de nulitate absolută, dacă nu conține mențiuni referitoare la descrierea faptei, motivele pentru care au fost înlăturate apărările celui în cauză, temeiul de drept în baza căruia se aplică sancțiunea disciplinară, termenul în care aceasta poate fi contestată și instanța competentă, astfel cum s-a pronunțat instanța supremă într-o speță similară, prin decizia nr. 3445 din 31 mai 2005.
Analizând actele dosarului, criticile recurentului-reclamant și ale intervenientului în interesul acestuia, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materie și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041C. proc. civ., înalta Curte a constatat că hotărârea a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind incident în speță nici un motiv care să impună desființarea acesteia, pentru considerentele în continuare arătate.
în fapt, recurentul-reclamant a fost sancționat disciplinar, prin dispoziția Inspectorului General al Poliției Române, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 57 lit. d) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, și anume, "depășirea atribuțiilor de serviciu".
Sancțiunea disciplinară a trecerii într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, prevăzută de art. 58 lit. c) din aceeași lege, a fost aplicată după efectuarea cercetării prealabile de către ofițerii din cadrul Corpului de Control al ministrului administrației și internelor, materializată în Raportul nr. S/32585 din 29 iulie 2005 și consultarea Consiliului de Disciplină constituit la nivelul Inspectoratului de Poliție al județului Satu Mare.
în sarcina reclamantului s-a reținut faptul că a acceptat neînregistrarea unui număr de 154 sesizări penale cu autori necunoscuți și nu a raportat această situație conducerii Inspectoratului de Poliție al județului Satu Mare.
Abaterea disciplinară a fost comisă în perioada în care reclamantul ocupa funcția de adjunct al șefului Poliției municipiului Satu Mare, iar după declanșarea verificărilor, acesta a participat din proprie inițiativă la un concurs pentru ocuparea unei funcții inferioare, astfel că la data aplicării sancțiunii deținea funcția de șef birou arme, muniții, explozivi și substanțe toxice.
Potrivit art. 36 din Ordinul nr. 400/2004 al Ministerului Administrației și Internelor, sancționarea polițistului se poate face și la propunerea Corpului de control al ministrului, actele de control ale acestuia constituind acte de cercetare prealabilă, dacă sunt întocmite cu respectarea normelor legale care instituie această procedură.
Prin prisma acestor prevederi legale și a conținutului actului de control, prima instanță a concluzionat în mod corect că acesta a fost întocmit cu respectarea prevederilor art. 19 și 33 din același ordin, pentru aplicarea sancțiunii fiind îndeplinite cerințele art. 59 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului.
Art. 32 al Ordinului nr. 400/2004 prevede într-adevăr că la terminarea verificărilor, ofițerul desemnat cu cercetarea prealabilă citează polițistul cercetat și îi aduce la cunoștință, sub semnătură, conținutul raportului de cercetare prealabilă.
Această obligație nu este instituită, însă, și în privința actelor întocmite de Corpul de Control, art. 37 alin. (3) al ordinului prevăzând doar înaintarea dosarului de cercetare prealabilă, unității din care face parte polițistul.
în această situație, conținutul cercetării prealabile i-a fost adus la cunoștință reclamantului în fața Consiliului de disciplină, împrejurare consemnată în procesul-verbal de ședință din 19 septembrie 2005, asigurându-i-se, totodată, posibilitatea de a formula obiecții, a propune probe și a-și pregăti apărarea.
De asemenea, scopul pentru care a fost instituită obligația privind citarea persoanei cercetate, pretins nerespectată, a fost atins prin prezența reclamantului și ascultarea acestuia, cum corect a concluzionat prima instanță.
Prin urmare, criticile recurentului circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu pot fi reținute.
Dispozițiile Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici și a altor acte normative aplicabile acestora din urmă, numai în situația în care domeniile respective nu sunt reglementate în legislația specifică polițistului, astfel cum se prevede în mod expres prin art. 78.
Cum domeniul răspunderii disciplinare este reglementat în legislația specifică polițistului, prima instanță a procedat în mod corect la examinarea legalității aplicării sancțiunii, numai prin prisma acestor dispoziții legale cu caracter special, simpla omisiune a precizării motivului pentru care a procedat astfel, nefiind de natură a face imposibilă exercitarea controlului judiciar și a determina incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurent.
Pe de altă parte, abstracție făcând de acest considerent, susținerile recurentului, în sensul că i s-ar fi aplicat o sancțiune mai gravă în conținut, decât cea propusă de Consiliul de disciplină, având formularea "trecerii într-o funcție inferioară până la nivelul funcției ocupate în prezent", nu sunt justificate. Aceasta, întrucât, pe de o parte, o atare formulare nu are corespondent legal, iar, pe de altă parte, pentru încadrarea în drept a acesteia s-a făcut referire la prevederile art. 17 lit. d) din ordinul mai sus menționat, care conțin o formulare identică reprodusă din Legea nr. 360/2002. Mai mult, chiar dacă aceste susțineri ar fi reale, se impune precizarea că, în sensul dispozițiilor legale specifice incidente sub acest aspect, încheierile Consiliului de disciplină au doar un caracter consultativ.
Prima instanță a stabilit, de asemenea, în mod judicios, pe baza unei corecte interpretări a dispozițiilor Legii nr. 360/2002, fundamentată prin argumente pertinente, însușite ca atare de instanța de control judiciar, că sancțiunea disciplinară de "trecere într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază" se raportează la gradul profesional deținut în momentul sancționării, și nu la funcția deținută în momentul săvârșirii abaterii disciplinare.
Nefondate sunt și susținerile intervenientului S.N.P.P.C. din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, ca, de altfel, și cele ale recurentului, referitoare la inexistența conduitei culpabile, întrucât pe de o parte, prin rezoluția indicată s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de alte persoane, în temeiul art. 228 alin. (7) și art. 10 lit. d) C. proc. pen. și nu pentru absența faptei ilicite, iar pe de altă parte, actul sancționator contestat conține toate mențiunile la care s-a făcut referire prin cererea de intervenție accesorie.
Pentru toate aceste considerente, înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat, aceeași soluție impunându-se în fond și asupra cererii de intervenție accesorie formulată de intervenientul S.N.P.P.C., în interesul recurentului-reclamant.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4271/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4266/2006. Contencios → |
|---|
