ICCJ. Decizia nr. 4575/2006. Contencios

Prin cererea înregistrată la 24 noiembrie 2004, la Curtea de Apel București, N.V. a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 1941 din 5 octombrie 2004, pronunțată de această instanță, secția de contencios administrativ, solicitând admiterea recursului pentru nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate.

în motivarea recursului declarat, petentul a susținut că în mod greșit Curtea de Apel București a considerat că prin sentința nr. 1681/2000, instanța s-a pronunțat asupra cererii din 15 iunie 2000, prin care solicită și anularea ordinului de trecere în rezervă, întrucât obiectul acțiunii nu cuprindea și acest obiect.

Petentul susține că instanța nu s-a pronunțat și pe anularea Ordinului de trecere în rezervă nr. 01107 din 25 iunie 1998.

A mai susținut petentul că nu există autoritate de lucru judecat față de împrejurarea că prima instanță a soluționat același litigiu, dar pe un alt temei.

Mai consideră recurentul că, instanța nu s-a pronunțat prin sentința nr. 1681/2000 a Curții de Apel București, asupra temeiurilor de fapt și de drept, invocate prin acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. 2914/2004. Susține recurentul că actul administrativ constituit în Ordinul nr. 01107/1998 (decizia de desfacere a contractului de muncă) are vicii, întrucât nu are ștampila organului emitent, nu a fost emis în 30 de zile din momentul în care s-a luat cunoștință de abateri și nu cuprinde motivele de fapt ce au stat la baza trecerii sale în rezervă.

Mai susține petentul că nu i s-a comunicat decizia de desfacere a contractului de muncă și că în mod greșit instanța de fond consideră că în speță nu este un litigiu de muncă, nefiind aplicabile dispozițiile Codului muncii, ci procedura prevăzută în Regulamentul nr. 754/1998 și Legea nr. 85/1995.

A mai considerat recurentul că în mod greșit instanța a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 35 din Legea nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, față de prevederile art. 125 pct. 1, 2 și 3 și art. 126 din Constituția României, față de faptul că Legea nr. 80/1995 a fost abrogată prin apariția și intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002.

La recursul declarat în cauză, Ministerul Administrației și Internelor (Inspectoratul General al Poliției Române) a depus o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Sub acest aspect se precizează că acțiunea înregistrată de N.V., la 17 aprilie 2000, prin care acesta cerea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, anularea hotărârii Consiliului de judecată constituit la nivelul Direcției Generale de Poliție a municipiului București, obligarea pârâților la înmânarea către el a unei copii de pe ordinul de trecere în rezervă și repunerea în drepturile stabilite conform Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare a fost completată.

Astfel, la 15 iunie 2000, reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că cere și anularea Ordinului de trecere în rezervă nr. 01107 din 25 iunie 1998, cereri ce au făcut obiectul dosarului nr. 570/2000 al Curții de Apel București.

Prin sentința nr. 1681 din 5 decembrie 2000, Curtea de Apel București a respins acțiunea ca nefondată.

împotriva acestei hotărâri, reclamantul N.V. a declarat recurs, fiind constituit dosarul civil nr. 694/2001, la Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, iar prin sentința nr. 4143 din 11 decembrie 2001, recursul împotriva sentinței nr. 1681 din 5 decembrie 2000 a fost respins ca nefondat.

Intimatul a mai precizat că împotriva acestei decizii, N.V. a formulat contestație în anulare, constituindu-se dosarul nr. 20/20002, la înalta Curte de Casație și Justiție care, prin decizia nr. 1205 din 23 martie 2004, a respins cererea de contestație în anulare împotriva deciziei nr. 4143 din 11 decembrie 2001.

în cursul anului 2003, reclamantul N.V. s-a adresat din nou Curții de Apel București, constituindu-se dosarul nr. 2098/2003, prin care solicita (din nou) anularea Ordinului de trecere în rezervă nr. 01107/1998 și restabilirea situației anterioare.

De asemenea, reclamantul a mai formulat mai multe cereri de revizuire împotriva sentinței nr. 1681 din 5 decembrie 2000 a Curții de Apel București, constituindu-se mai multe dosare pe rolul acestei instanțe ce s-au conexat, pronunțându-se sentința nr. 1401 din 2 iunie 2004, prin care Curtea de Apel București a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă.

Intimata a mai precizat că în cursul anului 2004, reclamantul N.V. a formulat o nouă cerere de chemare în judecată, constituindu-se dosarul civil nr. 2914/2004, pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, solicitând anularea ordinului de trecere în rezervă, cu motivarea că acesta nu i-a fost comunicat.

Prin sentința nr. 1941 din 5 octombrie 2004, Curtea de Apel București a respins cererea recurentului-reclamant pentru autoritate de lucru judecat, respingere pe care intimatul o apreciază ca fiind corectă, avându-se în vedere faptul că reclamantul a solicitat reîncadrarea în muncă, ceea ce nu se poate face cât timp nu este anulat ordinul de trecere în rezervă, acesta fiind actul ce atestă desfacerea raporturilor de muncă în conformitate cu prevederile Legii nr. 80/1995, valabilă la acea dată.

După termenul din 4 octombrie 2005, recurentul-reclamant a formulat "o excepție de nelegalitate" a ordinului de trimitere în fața consiliului de judecată nr. S/124 din 29 mai 1998, în raport cu încălcarea dispozițiilor art. 19 alin. (2) C. proc. pen., art. 16 din Legea nr. 1/1970 și art. 89 din Legea nr. 80/1995.

Cu privire la această excepție, Ministerul Administrației și Internelor, a depus un înscris prin care solicită respingerea excepției, ca inadmisibilă, avându-se în vedere neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Astfel, legalitatea unui act administrativ a precizat intimatul, poate fi cercetată pe cale de excepție, numai în situația în care de acest act administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, iar actul ce formează obiectul cauzei pe fond, să fi fost emis în aplicarea actului administrativ a cărui nelegalitate este invocată pe calea de excepție.

Ori reclamantul solicită pe calea excepției, constatarea nelegalității ordinului de trecere în rezervă, iar obiectul cauzei îl reprezintă "nelegalitatea ordinului de trecere în rezervă".

Se face, de asemenea, precizarea că recurentul nu face decât să formuleze apărări vizând fondul cauzei, pe această cale a excepției, cu scopul evitării autorității de lucru judecat, excepție operabilă în cauză și constatată de instanța de fond.

Din actele cauzei, înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că prin sentința nr. 1941 din 5 octombrie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 80/1995, invocată de reclamant.

S-a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române.

S-a respins acțiunea reclamantului N.V., în contradictoriu cu pârâții Inspectoratul General de Poliție și Direcția Generală de Poliție a municipiului București, pentru autoritate de lucru judecat.

Hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, astfel încât, față de aceasta și de motivele de recurs invocate în cauză, recursul declarat va fi respins.

în mod corect, instanța de fond a apreciat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 80/1995, invocată de reclamant, este inadmisibilă în raport cu art. 23 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 37/1992.

Conform art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești, privind neconstituționalitate unei legi sau ordonanțe în vigoare de care depinde soluționarea cauzei.

Ori art. 35 din Legea nr. 80/1995 a fost abrogată prin apariția și intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului [art. 82 alin. (2) din Legea nr. 360/2002].

De altfel, de dispozițiile art. 35 din Legea nr. 80/1995 nu depinde soluționarea prezentei cauze, instanța nefiind ținută de temeiul juridic indicat de reclamant.

Aceeași este situația și cu privire la Legea nr. 1/1970 cu privire la controlul actelor administrative, abrogată prin apariția Legii nr. 29/1990 și ulterior, Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

De asemenea, în mod corect instanța de fond a reținut că în cauză este admisibilă excepția autorității de lucru judecat invocată de Inspectoratul General de Poliție.

în analiza acestei excepții, instanța nu este ținută de temeiurile juridice invocate de părți, conform art. 129 C. proc. civ., ambele părți greșind sub acest aspect.

Autoritatea de lucru judecat, reglementată de art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., este o excepție de fond absolută și peremptorie, făcând inutilă analiza cerută de recurent prin motivele de recurs privind lipsa ștampilei de pe decizia desfacerii contractului de muncă, necomunicarea deciziei de desfacere a contractului de muncă, aplicarea Codului muncii, și nu a dispozițiilor speciale privind statutul polițistului.

Conform art. 163 C. proc. civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte, înaintea mai multor instanțe. Această excepție a puterii lucrului judecat poate fi ridicată de părți sau judecător, conform art. 166 C. proc. civ. și înaintea instanțelor de recurs.

în mod corect, Curtea de Apel București, analizând acțiunea reclamantului N.V., așa cum a fost formulată și motivată în dosarul nr. 2914/2004 al Curții de Apel București și după scopul concret urmărit de reclamant (anularea Ordinului nr. 01107 din 25 iunie 1998, emis de Inspectoratul General de Poliție) sunt îndeplinite prevederile art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.

Față de sentința nr. 1681 din 5 decembrie 2000 a Curții de Apel București, sentință definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului declarat de N.V., în baza deciziei nr. 4143 din 11 decembrie 2001, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, este îndeplinită excepția puterii de lucru judecat.

Prin acțiunea formulată de reclamant, înregistrată la 17 aprilie 2000, recurentul-reclamant N.V., în contradictoriu cu pârâții din cauza de față, a solicitat anularea hotărârii Consiliului de judecată din 4 mai 1998, comunicarea Ordinului de trecere în rezervă nr. 01107 din 25 iunie 1998 și repunerea în drepturi conform Legii nr. 80/1995. Pe parcursul soluționării cauzei, la data de 15 iunie 2000, reclamantul și-a precizat acțiunea, arătând că solicită și anularea ordinului de trecere în rezervă din 25 iunie 1998, iar instanța, prin sentința nr. 1681 din 5 decembrie 2000, a apreciat ordinul ca un act administrativ legal.

în cauza de față, deși contestă măsura de "desfacere a contractului de muncă" și solicită drepturile bănești de fapt, el contestă ordinul de trecere în rezervă care, numai anulat fiind, ar putea duce la reîncadrarea și acordarea de drepturi bănești.

De altfel, în cazul recurentului, ce era polițist, nici nu a fost o "desfacere de contrat de muncă", ci o trecere în rezervă prin ordinul contestat, conform Regulamentului nr. 754/1998 și Legii nr. 85/1995 (acte în baza cărora s-a emis hotărârea consiliului de judecată și ordinul de trecere în rezervă).

Deci, cererea ce face obiectul dosarului nr. 2914/2004, are același obiect și cauză cu cel soluționat irevocabil și intrat în puterea lucrului judecat prin sentința nr. 1681 din 5 decembrie 2000 a Curții de Apel București (dosar nr. 570/2000), sensul și interesul recurentului fiind același, și anume, anularea Ordinului de trecere în rezervă nr. 01107 din 25 iunie 1998, reîncadrarea și plata drepturilor bănești.

Cât privește așa zisa "excepție de nelegalitate" a ordinului de trimitere în fața Consiliului de judecată nr. S/124 din 29 mai 1998, este neîntemeiată, nefiind îndeplinite prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2002 privind contenciosul administrativ.

Constatându-se că hotărârea atacată este legală și temeinică, recursul declarat a fost respins.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4575/2006. Contencios