Regimul străinilor în România. Tolerare. Acordare. Durată
| Comentarii |
|
Regimul tolerării, astfel cum a fost reglementat prin art. 98 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, reprezintă permisiunea de a rămâne pe teritoriul țării, acordată cetățeanului străin care nu poate părăsi România din motive obiective. Tolerarea având un caracter temporar, nu poate fi prelungită peste momentul încetării motivului obiectiv pentru care a fost acordată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nr. 3863 din 8 Noiembrie 2006
Prin acțiunea înregistrată la 28 iunie 2005, reclamantul ZQ cetățean chinez, a solicitat anularea deciziei nr. 176068/LA/1 din 3 iunie 2005 emisă de pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și obligarea pârâtei să-i acorde regimul tolerării în România pe o perioadă de 6 luni, cu posibilități de prelungire, până la încetarea motivelor care îl împiedică să se întoarcă în China.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că îndeplinește condițiile prevăzute în art. 98-100 din O.U.G. nr. 194/2002 pentru acordarea regimului tolerării în România, întrucât soția sa are drept de ședere în România și respingerea cererii sale de către autoritatea pârâtă afectează viața sa de familie și reprezintă o ingerință în exercitarea dreptului fundamental la viața de familie.
Prin sentința civilă nr. 216 din 31 ianuarie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, a anulat decizia nr. 176068/LA/1 din 3 iunie 2005 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să-i acorde reclamantului regimul tolerării în România, pe o perioadă de 6 luni, cu posibilități de prelungire, în conformitate cu prevederile în art. 100 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, până la încetarea motivelor care îl împiedică să părăsească teritoriul României.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că situația reclamantului se încadrează în prevederile art. 99 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 194/2002, aprobată prin Legea nr. 482/2004, în sensul că beneficiază de regimul tolerării în România, datorită existenței unor motive obiective.
Dispozițiile legale susmenționate au fost interpretate de instanța de fond în raport de prevederile art. 26 din Constituția României și art. 8 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, constatându-se că reclamantul duce viață de familie în România împreună cu soția sa, care are drept de ședere și desfășoară activități comerciale.
Dată fiind situația familială a reclamantului, instanța de fond a apreciat că îndepărtarea acestuia de pe teritoriul României, dispusă prin decizia contestată, îngrădește dreptul la viața de familie, deși împrejurările concrete ale cauzei nu dovedesc că vătămarea adusă dreptului respectiv ar fi o măsură necesară și proporțională cu scopul urmărit de autoritatea pârâtă.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, solicitând casarea hotărârii ca nelegală și netemeinică și, pe fond, respingerea acțiunii formulată de reclamant.
Recurenta a susținut că instanța de fond a aplicat greșit dispozițiile art. 98 din O.U.G. nr. 194/2002, modificată și completată prin Legea nr. 482/2004, întrucât nu se poate reține existența unor motive obiective în cazul intimatului, care în mod voit nu a părăsit teritoriul României și nu se află într-o imposibilitate obiectivă de a părăsi România.
De asemenea, recurenta a criticat aplicarea în cauză a prevederilor art. 8 alin. (1) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, arătând că nu au fost avute în vedere prevederile alin. (2), care permit amestecul unei autorități publice în exercitarea dreptului la viața de familie, în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și constituie o măsură necesară într-o societate democratică pentru respectarea ordinii publice.
în susținerea acestui motiv de recurs, a fost invocată din jurisprudența CEDO hotărârea în cauză Abdulaziz Cabales și Balkandali contra Marii Britanii și s-a arătat că este legală decizia contestată de intimat, care locuiește ilegal în România din noiembrie 2002 și nu a solicitat legalizarea situației sale pentru a rămâne cu familia sa, prin obținerea unei vize de reîntregire a familiei.
Subliniind caracterul temporar al regimului de acordare a tolerării, recurenta a arătat că viața de familie nu poate constitui un motiv obiectiv care îl împiedică pe intimat să părăsească teritoriul României, întrucât un asemenea motiv nu poate fi delimitat în timp, astfel încât acordarea tolerării poate determina efectele unui adevărat drept de ședere.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și de dispozițiile art. 304 și art. 3041C. proc. civ., înalta Curte va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
Sesizată să se pronunțe asupra deciziei de respingere a cererii intimatului-reclamant de tolerarea rămânerii sale pe teritoriul României, instanța de fond a constatat corect îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 98 din O.U.G. nr. 194/2002,republicată, cu modificările și completările ulterioare, datorită motivelor obiective pentru care acesta nu poate părăsi teritoriul României.
Circumstanțele concrete ale situației intimatului au fost apreciate ca reprezentând motive obiective, în sensul definit de alin. (2) al textului de lege susmenționat, ca fiind acele împrejurări independente de voința străinului, imprevizibile și care nu pot fi înlăturate, din cauza cărora acesta nu poate părăsi teritoriul României.
Definiția dată de lege motivelor obiective nu cuprinde criterii de identificare sau exemple concrete, astfel încât instanța de fond a interpretat corect prevederea legală, stabilind în funcție de probele administrate, că situația intimatului se încadrează în ipoteza juridică reglementată ca temei pentru acordarea regimului de tolerare pe teritoriul României.
Astfel, s-a avut în vedere că, deși intimatul nu mai are drept de ședere din 10 noiembrie 2002 și nu beneficiază de statutul de refugiat, are viață de familie, locuind în România împreună cu soția sa, de asemenea cetățean chinez, căreia i s-a prelungit dreptul de ședere până la data de 27 august 2007 în scopul desfășurării de activități comerciale.
Situația familială a intimatului, necontestată în cauză, justifică acordarea regimului tolerării pe o perioadă de 6 luni, întrucât îndepărtarea acestuia de pe teritoriul României, i-ar îngrădi dreptul la respectarea vieții de familie, prevăzut în art. 26 din Constituția României, republicată și art. 8 alin. (1) din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994.
Recurenta a susținut neîntemeiat conformitatea deciziei sale cu reglementarea cuprinsă în art. 8 alin. (2) al Convenției Europene, care permite ingerința autorității publice în exercitarea dreptului la viața de familie dacă este prevăzută de lege și constituie o măsură necesară pentru respectarea ordinii publice într-o societate democratică.
în mod necontestat, măsura dispusă de autoritatea recurentă are o bază legală în dreptul intern și îndeplinește un scop legitim, fiind prevăzută în O.U.G. nr. 194/2002 pentru asigurarea ordinii publice, prin exercitarea dreptului suveran al statelor contractante de a controla intrarea și șederea străinilor pe teritoriul lor, precum și îndepărtarea persoanelor care nu sunt cetățenii lor.
Decizia recurentei a fost însă anulată pentru neîndeplinirea celei de-a doua condiții prevăzută în art. 8 alin. (2) din Convenția Europeană, pentru că măsura dispusă nu s-a dovedit a fi imperios necesară și proporțională cu interesul public urmărit față de importanța dreptului la respectarea vieții de familie, garantat intimatului prin alin. (1) al aceleiași reglementări.
în consecință, sunt nefondate criticile formulate în recurs cu privire la modul de interpretare și de aplicare în hotărârea atacată a prevederilor art. 98 din O.U.G. nr. 194/2002, cu modificările și completările ulterioare și art. 8 din Convenția Europeană, pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Recursul va fi admis și hotărârea atacată va fi modificată în parte, constatând că este întemeiată ultima critică formulată de recurentă cu privire la posibilitatea de prelungire a regimului tolerării pentru intimat, având în vedere caracterul temporar al măsurii de acordare a tolerării pe teritoriul României.
Invocând hotărârea C.E.D.O. din 28 martie 1985 în cauza Abdulazis, Cabales și Balkandali contra Marii Britanii, recurenta a solicitat întemeiat să fie determinată întinderea obligației sale de a acorda intimatului regimul de tolerare, dat fiind că art. 8 al Convenției Europene nu a fost interpretat ca incluzând o obligație generală din partea statului contractant de a respecta alegerea străinilor cu privire la statul de rezidență matrimonială și de a accepta stabilirea pe teritoriul său a soților care nu sunt cetățenii săi.
Regimul tolerării a fost reglementat în art. 98 din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ca fiind permisiunea acordată cetățeanului străin de a rămâne pe teritoriul României pentru motive obiective, definite în principal ca motive umanitare și deci nu reprezintă un drept de ședere temporară sau permanentă, stabilit prin viză sau prin permisul de ședere, în condițiile prevăzute de regimul străinilor din România.
în consecință, situația juridică a persoanei căreia i s-a acordat tolerarea pe teritoriul României este condiționată de existența motivelor obiective, urmând ca efectele sale să înceteze la data încetării acelor motive care au determinat acordarea tolerării.
Cum regimul tolerării va fi acordat intimatului în considerarea vieții sale de familie, se constată că nu este întemeiată cererea de prelungire cu noi perioade de câte 6 luni, întrucât soția sa are drept de ședere în România până la 27 august 2007, dată la care încetează motivul obiectiv avut în vedere de instanța de fond ca temei pentru acordarea tolerării pe o perioadă de 6 luni.
Pentru considerentele expuse, recursul a fost admis și hotărârea atacată modificată, în sensul că va fi înlăturată dispoziția privind posibilitatea de prelungire a regimului tolerării în România, în conformitate cu prevederile art. 100 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale hotărârii pronunțate de instanța de fond.
| ← Numirea în funcția de judecător fără concurs. Respingerea... | Agenția Națională de Administrare Fiscală. Activitate de... → |
|---|
