ICCJ. Decizia nr. 1034/2007. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1034/2007
Dosar nr. 11553/1/2006
Şedinţa publică din 20 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 142/F/CA din 12 iunie 2006, admiţând excepţia necompetenţei teritoriale, a declinat în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanta sucursala D.F.E.E. Miercurea Ciuc, prin reprezentant legal SC F.D.F.E.E. SA Braşov, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean Harghita.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă următoarele:
Reclamanta a solicitat prin acţiune anularea dispoziţiei nr. 486/2005 a Preşedintelui Consiliului Judeţean Harghita, admiterea contestaţiei împotriva măsurilor stabilite şi înscrise cu titlu executoriu nr. 2/2005 emis de Consiliul Judeţean Harghita, lămurirea întinderii şi aplicării acestui titlu executoriu şi, în urma examinării lui sub acest aspect, anularea obligaţiei de plată stabilită pentru utilizarea drumurilor judeţene, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii s-a arătat că prin Hotărârea nr. 39/2003, adoptată de Consiliul Judeţean Harghita, au fost stabilite tarife pentru exploatarea, drumurilor judeţene, iar în baza acesteia, reclamantei i s-a impus în mod nelegal, ca obligaţii de plată pentru anul 2004, suma de 7.875.618.927 lei indicată în adresa nr. 2886 din 24 martie 2005.
În opinia reclamantei, dreptul pârâtului de a încasa tarife pentru utilizarea suprafeţelor drumurilor judeţene în baza respectivului act administrativ a încetat la data de 16 august 2003, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 318/2003 care o scuteşte de orice fel de obligaţii de plată pentru terenurile ocupate de capacităţile energetice.
Pârâtul a invocat pe cale de excepţie necompetenţa materială şi teritorială a Curţii de Apel Braşov, apreciind că se impune soluţionarea cauzei, în primă instanţă, de Tribunalul Harghita, întrucât actul contestat nu este emis de o autoritate centrală şi nu stabileşte taxe şi impozite pentru a deveni incidente prevederile art. 10 din Legea contenciosului administrativ, ci tarife care se referă la un drept real imobiliar, compatibil cu dreptul de proprietate publică al judeţului Harghita, asupra unor terenuri din acest judeţ.
S-a mai arătat că sediul reclamantei nu este la Braşov, ci la Miercurea Ciuc, că să se impune soluţionarea cauzei la instanţa unde aceasta îşi are sediul, pentru a se realiza mai uşor actele de procedură şi probele în cauză.
În acest sens s-a invocat şi practica judiciară a Curţii de Apel Târgu Mureş, privind alte litigii dintre aceleaşi părţi, cu obiect asemănător.
Întrucât valoarea tarifelor, dobânzilor şi penalităţilor aferente pentru utilizarea suprafeţelor din zona drumurilor judeţene pe perioada anului 2004, stabilită prin titlul executor contestat este mai mare de 5 miliarde lei, iar acesta a fost emis în baza OG nr. 92/2003, prima instanţă a stabilit că sub aspect material competenţa în soluţionarea cauzei revine curţii de apel, în raport cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Pentru a soluţiona excepţia necompetenţei teritoriale, instanţa a reţinut că debitorul obligaţiei de plată stabilită prin titlul executor contestat este S.D.F.E.E. E. SA Miercurea Ciuc şi prin urmare, sediul reclamantei nu este la Braşov, irelevantă fiind sub acest aspect împrejurarea că acţiunea a fost formulată de reprezentantul legal filiala D.F.E.E. T.S. SA, câtă vreme sucursala are obligaţii proprii faţă de proprietarul drumurilor utilizate, precum şi organe proprii de conducere.
În drept, instanţa şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 41 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC F.D.F.E.E. SA Braşov, solicitând modificarea ei, în sensul respingerii excepţiei privitoare la necompetenţă teritorială a Curţii de Apel Braşov.
A fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căreia s-a susţinut, în esenţă, că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât în raport cu prevederile art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954 şi art. 41 din Legea nr. 31/1990, republicată, sucursala din Miercurea Ciuc nu poate sta în judecată în nume propriu, neavând personalitate juridică, reclamanta fiind îndreptăţită, astfel, că uzeze de prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, pentru a se adresa instanţei de la domiciliul său.
Pârâtul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, întrucât excepţia necompetenţei teritoriale a fost corect soluţionată, însă prin precizările scrise depuse ulterior la dosar a apreciat că se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei, spre competentă soluţionare, Tribunalului Harghita, reiterând excepţia necompetenţei materiale a curţilor de apel, motivat de faptul că actele contestate nu sunt emise de o autoritate centrală, iar acţiunea reclamantei nu se referă la taxe şi impozite locale pentru a deveni incidente dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 care sunt de strictă interpretare, ci la tarife pentru utilizarea zonei drumurilor judeţene care au o cu totul altă natură.
S-a precizat că Tribunalul Harghita a soluţionat, de altfel, o acţiune cu obiect identic, prin sentinţa civilă nr. 3575/2006, anexată în copie, respingând excepţia de litispendenţă, motivat de faptul că în dosarul nr. 195/2006 al Curţii de Apel Braşov nu s-a stabilit în mod irevocabil competenţa de soluţionare a cauzei.
Examinând actele dosarului, criticile şi susţinerile părţilor, prin prisma prevederilor legale incidente în materie şi a dispoziţiilor art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima instanţă a stabilit în mod greşit competenţa de soluţionare a acţiunii reclamantei, impunându-se admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei, spre competentă soluţionare, la Judecătoria Miercurea Ciuc, pentru considerentele în continuare arătate.
Independent de temeiul de drept invocat de reclamantă, acţiunea cu are aceasta a învestit Curtea de Apel Braşov vizează anularea titlului executoriu nr. 2 din 18 martie 2005, emis de Consiliul Judeţean Harghita, în temeiul art. 130 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, pentru suma de 7.875.618.927 lei, reprezentând valoarea tarifelor pentru utilizarea suprafeţelor din zona drumurilor judeţene, aferente anului 2004, alături de anularea deciziei nr. 468/2005, emisă de Preşedintele Consiliului Judeţean Harghita, prin care a fost soluţionată contestaţia având ca obiect lămurirea întinderii şi aplicării acestui titlu executor şi anularea obligaţiei de plată astfel stabilită.
Or, cererea de chemare în judecată având ca obiect anularea unui titlu executoriu fiscal reprezintă o contestaţie la executare, şi nu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, astfel încât, potrivit art. 169 alin. (4) C. proCod Fiscal, raportat la art. 373 alin. (2) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a acesteia revine judecătoriei în circumscripţia căreia se va face executarea.
Pentru a se concluziona astfel, s-a avut în vedere reglementarea juridică distinctă a noţiunilor de „titlu executoriu fiscal", „titlu de creanţă fiscală" şi „act administrativ fiscal", ca, de altfel, şi a căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva unor astfel de acte juridice distincte.
Din coroborarea art. 21, cu art. 108 alin. (3) C. proCod Fiscal, republicat rezultă că titlul de creanţă fiscală este actul prin care se stabilesc şi se individualizează drepturile patrimoniale ale statului şi obligaţiile patrimoniale de plată, corelative, ale contribuabililor, care rezultă din raporturile de drept material fiscal şi care este întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptăţite, potrivit legii, acesta constituind, conform art. 175 alin. (1) C. proCod Fiscal, un act administrativ fiscal.
Potrivit prevederilor art. 137 alin. (2) C. proCod Fiscal, titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa a devenit scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege. Acesta constituie temeiul desfăşurării procedurilor prevăzute de Titlu VII din Codul de procedură fiscală, pentru stingerea creanţelor fiscale, inclusiv prin executarea silită, care în speţă a fost demarată, astfel cum rezultă din art. 3 al deciziei contestate, fiind suspendată până la soluţionarea unei alte contestaţii la executare ce formează obiectul dosarului nr. 910/2005 al Judecătoriei Miercurea Ciuc.
Rezultă, aşadar, că un act administrativ fiscal a cărui creanţă a ajuns la scadenţă, dobândeşte statutul unui titlu executoriu, având un regim juridic distinct de cel al actului administrativ-fiscal.
Codul de procedură fiscală reglementează, totodată, două instituţii cu natură juridică diferită, respectiv contestaţia împotriva titlului executoriu ori împotriva executării silite înseşi (art. 169-177) şi contestaţia împotriva actelor administrative fiscale (art. 175-128).
Cele două căi de atac sunt distincte, fiecare intervenind în etape procesuale diferite.
Astfel, dacă în procedura de individualizare a taxelor, impozitelor, contribuţiilor etc. este reglementată calea administrativă de atac a contestaţiei împotriva titlurilor de creanţă fiscală şi a altor acte administrative fiscale, în înţelesul dat de art. 41 al aceluiaşi cod, în procedura executării silite a creanţelor fiscale este reglementată o singură cale judiciară de atac, şi anume, contestaţia la executare propriu-zisă, respectiv contestaţia la titlu.
Reglementând sfera de aplicare a contestaţiei la executare, Codul de procedură fiscală prevede, prin art. 169 alin. (3), că aceasta poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acesta nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de un alt organ jurisdicţional şi dacă, pentru contestarea lui, nu există o altă procedură prevăzută de lege.
Acest text reglementează instituţia numită generic „contestaţia la titlu" prin care se contestă însuşi titlul executoriu, atât sub aspectul înţelesului, întinderii şi aplicării sale, cât şi sub aspectul validităţii acestuia, în raport cu existenţa, întinderea şi valabilitatea creanţei contestate, evident doar atunci când legea nu deschide celui interesat o cale specială pentru anularea sau modificarea titlului, cum este cazul în speţă.
Art. 169 alin. (4) C. proCod Fiscal stabileşte că aceste contestaţii se introduc la instanţa judecătorească competentă.
În lipsa unor prevederi exprese care să stabilească instanţa competentă, atât sub aspect material, cât şi sub aspect teritorial, devin incidente dispoziţiile art. 2 alin. (3) C. proCod Fiscal, care arată că „unde prezentul cod nu dispune, se aplică prevederile Codului de procedură civilă".
Din coroborarea dispoziţiilor art. 400 alin. (2) teza a II-a, cu cele ale art. 373 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că este competentă să judece contestaţia la titlu, judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea.
Dreptul comun în cazul executării silite care se realizează de către organele administrativ-fiscale în baza unui titlu executoriu fiscal, este reprezentat, aşadar, de dreptul civil, material şi procesual, iar nu de normele de drept public cuprinse în Legea nr. 554/2004, respectiv în Titlul IX din Codul de procedură fiscală, acestea fiind incidente numai pentru soluţionarea acţiunii în anulare sau modificarea obligaţiei fiscale, ce constituie titlu de creanţă fiscală.
Faptul că legiuitorul a înţeles să excludă competenţa instanţei de contencios administrativ de la soluţionarea unor astfel de contestaţii, rezultă şi din interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor legale ce constituie sediul materiei celor două instituţii juridice.
Astfel, dacă în cazul contestaţiei împotriva titlului de creanţă fiscală sau a altui act administrativ fiscal legiuitorul a prevăzut expres, în art. 188 alin. (2) C. proCod Fiscal, republicat, că deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţa de contencios administrativ competentă, în contestaţia la executare legiuitorul se referă doar la instanţa de judecată, rezultând, aşadar, că în cel de al doilea caz, competentă aparţine instanţei de drept comun care, potrivit art. 1 C. proc. civ., este judecătoria.
Prin urmare, în raport în aceste considerente şi întrucât în speţă nu sunt incidente prevederile Legii nr. 554/2004, nu se mai impune examinarea motivelor pentru care, în opinia intimatului-pârât Consiliul Judeţean Harghita, competenţa materială şi teritorială în soluţionarea cauzei ar reveni Tribunalului Harghita.
De asemenea, pentru corecta stabilire a competenţei în prezenta cauză este nerelevantă împrejurarea că reclamanta a înţeles să conteste şi o decizie emisă ca urmare a exercitării unei căi de atac care nu este prevăzută de lege.
Reţinând, aşadar, că hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a legii sub aspectul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei, raportat la obiectul acţiunii reclamantei şi la prevederile legale incidente în materie, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) şi a art. 313 C. proc. civ., va admite recursul şi, casând această hotărâre, va trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Judecătoria Miercurea Ciuc.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC F.D.F.E.E. SA Braşov, reprezentantă a sucursalei Miercurea Ciuc, împotriva sentinţei civile nr. 142/F/CA din 12 iunie 2006 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza, spre competentă soluţionare, la Judecătoria Miercurea Ciuc.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1033/2007. Contencios. Anulare certificat de... | ICCJ. Decizia nr. 1037/2007. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
