ICCJ. Decizia nr. 1037/2007. Contencios. Refuz soluţionare cerere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1037/2007
Dosar nr. 15384/1/2006
Şedinţa publică din 20 februarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 131 din 25 mai 2006, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti „Macarie Ieromonahul" din cadrul Seminarului Teologic „Sf. Ioan Gură de Aur" Târgovişte, în contradictoriu cu Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 623 din 29 noiembrie 2005, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea depusă de reclamantă, prin care a solicitat retrocedarea imobilului construcţii şi teren aferent situat în municipiul Târgovişte.
Această decizie a fost contestată de reclamantă, dar acţiunea în contencios administrativ astfel formulată este nefondată.
Potrivit art. 1 din OUG nr. 94/2000, republicată, imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv cu sau fără titlu, de Statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice altă persoană juridică în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.
Decizia contestată este legală, deoarece, pe de o parte, reclamanta nu are calitatea de a solicita restituirea imobilului, întrucât nu este cult religios, fiind înfiinţată prin Decizia nr. 6264 din 24 august 1994, ca unitate cu personalitate juridică proprie, integrată în reţeaua de învăţământ de stat, iar, pe de altă parte, cererea acesteia formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă prin sentinţa nr. 694/2002, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, irevocabilă, ocazie cu care s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat, aşa cum rezultă din considerentele deciziei nr. 7051 din 14 decembrie 2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că reclamanta nu a făcut dovada că este continuatoarea societăţii desfiinţate, respectiv a Şcolii de Cântăreţi Bisericeşti „Sf. Ioan Cucuzel", care a fost o societate de învăţământ de tip privat, având în proprietate imobilul revendicat, societate dizolvată prin Decretul nr. 176/1948.
Prin sentinţa nr. 185 din 21 septembrie 2005 a fost respinsă cererea reclamantei pentru completarea sentinţei nr. 131 din 25 mai 2005, reţinându-se că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., potrivit cărora „dacă prin hotărârea dată, instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu sau asupra unei cereri conexe sau incidente, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs".
Aceasta, întrucât, prin acţiunea reclamantei, astfel cum a fost formulată, s-a solicitat pe cale principală anularea deciziei nr. 623 din 29 noiembrie 2005, emisă de pârâtă, iar în subsidiar, în ipoteza admiterii cererii, retrocedarea imobilului ca o consecinţă a anulării deciziei.
Soluţia de respingere a acţiunii a cuprins ambele capete de cerere, atât cel principal, cât şi cel accesoriu şi ca atare, nu se poate susţine că instanţa nu s-a pronunţat pe cererea modificatoare depusă de reclamantă la data de 14 aprilie 2005, prin care îşi micşora câtimea pretenţiilor, deoarece restituirea în parte a imobilului era o cerere accesorie şi subsecventă cererii privind anularea deciziei emisă de pârâtă.
Referitor la faptul că instanţa de fond nu a analizat anumite înscrisuri depuse la dosar, s-a reţinut că pentru o atare situaţie nu se poate uza de procedura completării hotărârii prevăzută de art. 2812 C. proc. civ., asemenea motive putând fi invocate numai în căile de atac.
Împotriva ambelor hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti „Macarie Ieromonahul" din cadrul Seminarului Teologic „Sf. Ioan Gură de Aur" Târgovişte, criticând-o pentru nelegalitate, întrucât este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii şi conţine motive contradictorii, în sensul motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ.
S-a susţinut, de asemenea, că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor cereri şi dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, solicitând examinarea cauzei sub toate aspectele, conform art. 304 C. proc. civ.
Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta-recurentă a susţinut, în esenţă, următoarele:
Instanţa de fond nu a analizat actele depuse de reclamantă care atestă calitatea sa de succesor al fostei şcoli de cântăreţi bisericeşti dizolvată abuziv de regimul comunist în 1948 şi calitatea sa de subiect activ privind revendicarea imobilului în condiţiile OUG nr. 94/2000, întemeindu-şi în mod greşit soluţia pe o altă hotărâre judecătorească, fără ca în cauză să poată opera autoritatea de lucru judecat, care se poate invoca numai dacă există tripla identitate prevăzută de art. 1201 C. civ. şi numai în ceea ce priveşte dispozitivul unei hotărâri, nu şi considerentele acesteia.
Nelegală este, în opinia recurentei, concluzia instanţei, în sensul că nu este îndreptăţită la restituire, întrucât actul normativ nu foloseşte noţiunea de bunuri imobiliare proprietatea cultelor, ci pe aceea de bunuri aparţinând cultelor religioase, iar Biserica Ortodoxă Română este un cult majoritar, fiind structural compus din patriarhii, eparhii, protopopiate, parohii, mănăstiri, şcoli religioase etc., elemente structurale cu personalitate juridică la fel ca Biserica Ortodoxă Română. Prin urmare, conchide recurenta, aceste bunuri sunt proprietatea elementelor structurale ale Bisericii Ortodoxe Române, constituind, însă, generic, averea bisericească a acesteia din urmă. Mai mult, susţine recurenta, Secretariatul pentru Culte a certificat faptul că Şcoala de cântăreţi bisericeşti Târgovişte este în drept să revendice imobilul unde a funcţionat fosta Societate Generală a cântăreţilor bisericeşti Sf. Ioan Cucuzel, filiala Dâmboviţa, Târgovişte, fără a fi nevoie de acordul sau aprobarea vreunei instituţii, actul emis în acest sens nefiind analizat de instanţa de fond.
Raportat la aceleaşi aspecte şi în condiţiile în care, potrivit art. 7 alin. (8) din Legea nr. 84/1985 privind învăţământul, toate şcolile, cu excepţia celor primare, au personalitate juridică şi pot avea patrimoniu distinct, s-a invocat şi contradictorialitatea motivelor hotărârii, apreciate ca fiind ilogice, întrucât ar fi absurd să se pretindă că toate elementele structurale ale Bisericii Ortodoxe Române trebuie să constituie un cult distinct, ele aparţinând cultului ortodox, majoritar în România.
S-a susţinut, de asemenea, că instanţa a omis să se pronunţe asupra cererii de restrângere a obiectului retrocedării, motivat de faptul că o parte a imobilului a fost atribuit în proprietate unor foşti chiriaşi, ca, de altfel, şi asupra unor dovezi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
A fost criticată şi concluzia instanţei din considerentele sentinţei nr. 185 din 21 septembrie 2006, potrivit căreia restrângerea obiectului acţiunii este o cerere accesorie şi subsecventă, respectiv că s-ar fi formulat două cereri cu două petite distincte, unul principal şi altul accesoriu, în realitate solicitându-se iniţial retrocedarea întregului mobil, iar ulterior, doar modificarea în parte a deciziei contestate, în sensul retrocedării corpurilor C.1 şi C.3, aşa cum rezultă foarte clar din concluziile scrise depuse la dosar.
Examinând actele dosarului, motivele de recurs invocate de reclamanta-recurentă şi examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.
În conformitate cu prevederile art. 1 din OUG nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice altă persoană juridică în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari în condiţiile acestei ordonanţe de urgenţă.
De asemenea, potrivit pct. 13 din Normele metodologice emise în aplicarea OUG nr. 94/2000, persoanei care a formulat o cerere de retrocedare, îi revine obligaţia de a depune „orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive", precum şi actele care permit recunoaşterea calităţii de beneficiar al retrocedării (actul de înfiinţare, dovada continuării sau reluării cultului religios).
Pe baza lucrărilor dosarului şi a probelor administrate în cauză, prima instanţă a concluzionat în mod corect că reclamanta nu este îndreptăţită să solicite retrocedarea imobilului potrivit acestor prevederi legale în calitatea sa de unitate şcolară cu personalitate juridică integrată în reţeaua învăţământului de stat şi în condiţiile în care nu este continuatoarea societăţii învăţământ de tip privat care a avut în proprietate imobilul revendicat, societate dizolvată prin Decretul nr. 176/1948, astfel cum s-a statuat şi prin sentinţa nr. 694/2002 a Tribunalului Dâmboviţa, devenită irevocabilă prin Decizia nr. 7051/2004, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Hotărârea atacată a fost dată ca urmare a cercetării fondului cauzei, adoptându-se soluţia de respingere a acţiunii ca nefondată, şi nu prin reţinerea incidenţei excepţiei autorităţii lucrului judecat, cum pretinde recurenta, nefiind îndeplinită în speţă cerinţa triplei identităţi de obiect, cauză şi părţi impusă de art. 1201 C. civ.
Dat fiind însă, imperativul evitării contradicţiilor dintre hotărârile pronunţate asupra aceloraşi chestiuni litigioase, care justifică incidenţa funcţiei pozitive a autorităţii lucrului judecat în cadrul raporturilor mutuale dintre diversele jurisdicţii, anume aceea a recunoaşterii autorităţii statuărilor definitive şi irevocabile, având ca fundament principiul imutabilităţii verificării şi tranşării anterioare a unei asemenea chestiuni, prima instanţă a fost obligată, contrar susţinerilor recurentei, să-şi sprijine soluţia şi pe hotărârile judecătoreşti anterior indicate. Aceasta, întrucât pentru a se adopta şi, respectiv, a se menţine în căile de atac soluţia de respingere a contestaţiei reclamantei întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, vizând restituirea în natură a imobilului în discuţie, s-a impus examinarea şi rezolvarea aceleiaşi chestiuni litigioase, decisivă în soluţionarea ambelor cauze, referitoare la calitatea reclamantei de continuatoare a Şcolii de Cântăreţi Bisericeşti „Sf. Ioan Cucuzel", proprietară a imobilului la data pretinsei preluări abuzive.
Or, în doctrină şi jurisprudenţă s-a admis că în sfera autorităţii lucrului judecat intră şi „considerentele decisive", adică acelea care constituie susţinerea necesară a dispozitivului şi cele în lipsa cărora înţelegerea acestuia nu ar fi posibilă.
Prezumţia lucrului judecat este, aşadar, un mijloc de apărare în fond care simplifică dovada, întrucât constatarea făcută în procesul anterior trebuie acceptată ca valabilă pentru soluţionarea unui proces ulterior. Ea se aplică atunci când există „identitatea de chestiuni", în timp ce condiţia de aplicare a excepţiei lucrului judecat este „identitatea de acţiuni" - obiect, cauză şi părţi.
Evident, raportat la caracterul decisiv al acestei chestiuni în justificarea soluţiei adoptate, nu se mai impunea evidenţierea detaliată, în considerentele hotărârii a tuturor celorlalte susţineri ale reclamantei, criticile acesteia referitoare la pretinsa nepronunţare asupra cererii de restrângere a obiectului retrocedării ori asupra unor dovezi hotărâtoare dezlegării pricinii fiind nejustificate.
Din acelaşi considerent nu se impune a fi examinate susţinerile reiterate în recurs referitoare la pretinsa apartenenţei a imobilului în discuţie categoriei bunurilor comune din averea bisericească a cultului ortodox, majoritar în România, acestea nefiind de natură a justifica adoptarea unei alte soluţii în cauză. Distinct de acest aspect este de reţinut că acţiunea Arhiepiscopiei Târgovişte în revendicarea aceluiaşi imobil a fost respinsă prin Decizia civilă nr. 3207 din 3 octombrie 2000, pronunţată Curtea de Apel Ploieşti, împrejurare care ar fi constituit, oricum, un argument în plus pentru a se reţine netemeinicia prezentei acţiuni.
Nejustificate sunt şi criticile aduse de recurentă, sentinţei civile nr. 185 din 21 septembrie 2006, prin care s-a respins cererea de completare a sentinţei civile nr. 131 din 25 mai 2006, circumscrise aceloraşi motive de nelegalitate, prima instanţă constatând în mod corect că soluţia adoptată a vizat acţiunea reclamantei în întregul său, neputându-se reţine, de altfel, că precizările ulterioare, în sensul restrângerii obiectului cererii la o retrocedare parţială a imobilului, ca urmare a anulării deciziei contestate, ar reprezenta o cerere distinctă asupra căreia instanţa nu s-a pronunţat, pentru a se putea uza de procedura instituită de art. 2812 C. proc. civ.
Reţinând, aşadar, că hotărârile atacate au fost date cu aplicarea corectă a legii şi conţin motivele pe care se sprijină, fără ca acestea să fie contradictorii ori străine de natura pricinii şi, prin urmare, nu sunt incidente, în speţă, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., invocate de recurentă, ca, de altfel, nici un alt motiv care să fie invocat din oficiu în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti Macarie Ieromonahul din cadrul Seminarului Teologic Sf. Ioan Gură de Aur Târgovişte împotriva sentinţei nr. 131 din 25 mai 2006 şi a sentinţei nr. 185 din 21 septembrie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1034/2007. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 104/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
