ICCJ. Decizia nr. 1742/2007. Contencios

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Decizia nr. 1742/2007

Dosar nr. 39204/2/2005

Şedinţa publică din 23 martie 2007

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 657 din 20 martie 2006 a respins acţiunea formulată de reclamantul P.M., în contradictoriu cu pârâta A.S., având ca obiect anularea deciziei nr. 40907/BF/SN din 23 noiembrie 2005, emisă de pârâtă, prin care s-a respins cererea reclamantului de stabilire a domiciliului în România.

Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 70 alin. (1) lit. f) din OUG nr. 194/2002, una dintre condiţiile cumulativ impuse de lege cetăţenilor străini pentru stabilirea domiciliului în România este aceea de a „nu prezenta pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională".

A mai reţinut instanţa că, potrivit afirmaţiilor pârâtei, formulate, în scris, prin adresa din 3 februarie 2006, reclamantul s-ar afla sub incidenţa Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, împrejurare ce a determinat refuzul autorităţii pârâte de a respinge cererea acestuia.

Pe cale de consecinţă s-a apreciat că, faţă de neîndeplinirea cerinţei impuse de art. 70 alin. (1) lit. f) din OUG nr. 194/2002 şi în condiţiile în care nu există posibilitatea legală de a verifica afirmaţiile făcute de pârâtă în adresa de mai sus, implicând incidenţa art. 10 şi 11 din Legea nr. 51/1991, dat fiind caracterul lor secret, măsura luată de A.S. este legală.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs reclamantul P.M., susţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 70 alin. (1) lit. f) şi art. 72 alin. (1) şi (2), art. 73 din Legea nr. 482/2004 pentru modificarea şi completarea OUG nr. 194/2002, a dispoziţiilor art. 4, art. 5 şi art. 11 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cât şi a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art. 6 şi 8 din C.E.D.O.

Recurentul precizează că instanţa de fond, fără a administra probe, şi-a însuşit concluzia A.S., referitoare la pretinsa neîndeplinire a condiţiei prevăzute de art. 70 alin. (1) lit. f) din OUG nr. 194/2002, una din condiţiile cerute pentru aprobarea stabilirii domiciliului în România.

S-a reţinut astfel că persoana sa prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională, considerându-se drept o imposibilitate legală prezentarea adresei S.R.I. din 19 iulie 2005 şi a raportului autorităţii pentru străini din 21 noiembrie 1995; aprecierea instanţei de fond este eronată, deoarece primul act menţionat are o valoare consultativă (reprezintă un punct de vedere), iar cel de-al doilea act, fiind emis de A.S., nu poate intra sub incidenţa Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională.

Recurentul consideră că pentru a se stabili pe cale judecătorească dacă raportul autorităţii pentru străini din 21 noiembrie 2005 sau adresa S.R.I. din 19 iulie 2005 reprezintă sau nu o justificare pentru soluţia adoptată de A.S., acestea trebuiau prezentate instanţei de judecată investită cu verificarea legalităţii măsurii refuzului, iar interpretarea corectă a art. 11 din Legea nr. 51/1991 ar fi condus instanţa la concluzia că informaţiile din domeniul siguranţei naţionale pot fi comunicate, din moment ce această comunicare este prevăzută şi în cazul altor autorităţi.

De asemenea, recurentul invocă încălcarea dreptului său la apărare, prin nerespectarea art. 4 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională, potrivit căruia „prevederile art. 3 nu pot fi interpretate sau folosite în scopul restrângerii sau interzicerii dreptului la apărare a unei cauze legitime (..), garantate prin Constituţie sau legi".

În temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi a art. 6 din C.E.D.O., precum şi a art. 6 şi 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, Înalta Curte a solicitat, la termenul din 27 octombrie 2006, prezentarea de către A.S., a raportului din 21 noiembrie 2005; această solicitare a fost refuzată de intimata – pârâtă, cu motivarea că nu s-au comunicat numărul autorizaţiei şi numele persoanei autorizate, căreia urmează a-i fi transmise datele şi informaţiile secrete de stat, conform art. 28 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, coroborate cu cele ale HG nr. 585/2002.

Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, actele depuse de către recurent şi criticile formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Din formularea art. 72 din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, modificată şi completată prin Legea nr. 482/2004, rezultă că A.S. are prerogativa legală de a decide în privinţa aprobării sau respingerii cererii de stabilire a domiciliului în România, dar această prerogativă nu poate fi utilizată abuziv, fără justificarea soluţiei adoptate, cu atât mai mult cu cât Decizia luată poate fi contestată la instanţa de judecată.

Autoritatea pârâtă nu a furnizat instanţei nici o motivare legată de modul în care a ajuns la concluzia că cetăţeanul străin prezintă pericol pentru ordinea publică şi siguranţa naţională, iar cu ocazia prelungirilor anterioare ale dreptului de şedere condiţia de a nu prezenta pericol sub acest aspect a fost considerată ca fiind îndeplinită.

Totodată, recurentul a depus în susţinerea contestaţiei sale adresa din 22 martie 2007, din care rezultă că acesta nu este cunoscut cu antecedente penale şi nu a fost înregistrată vreo sesizare sau plângere în ceea ce-l priveşte.

Chiar şi în ipoteza caracterului secret al unor înscrisuri (aspect care însă nu s-a dovedit), potrivit celor statuate de C.E.D.O. în cauza L. împotriva României, pct. 38 „.. orice persoană care face obiectul unei măsuri bazată pe motive de siguranţă naţională nu trebuie să fie lipsită de garanţiile împotriva arbitrarului. Ea trebuie în special să aibă posibilitatea de a pune să fie controlată măsura litigioasă de un organ independent şi imparţial abilitat să se aplece asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept pertinente, pentru a analiza legalitatea măsurii şi a sancţiona un eventual abuz al autorităţilor".

În raport cu exigenţele accesului la un proces echitabil, astfel cum rezultă inclusiv din considerentele citate mai sus, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, menţinând un act administrativ, Decizia nr. 40907/B.F./SIV din 23 noiembrie 2005, nemotivat de către emitent.

Faţă de dispoziţiile art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, cu modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat de P.M. împotriva sentinţei civile nr. 657 din 20 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Modifică sentinţa atacată în sensul că admite acţiunea reclamantului P.M.

Anulează Decizia nr. 40907/BF/SIV din 23 noiembrie 2005 emisă de pârâta A.S.

Obligă pârâta să-i aprobe reclamantului stabilirea domiciliului în România.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2007.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1742/2007. Contencios