ICCJ. Decizia nr. 1747/2007. Contencios. Anulare act emis de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1747/2007
Dosar nr. 4178/2/2006
Şedinţa publică din 23 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la 17 aprilie 2006, reclamanta SC O.T. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.A., anularea deciziei nr. 171 din 28 martie 2006, emisă de pârât, exonerarea sa de la plata sumei de 10.000 RON; precum şi suspendarea actului administrativ contestat, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că a fost sancţionată contravenţional pentru încălcarea prevederilor art. 39 din Legea nr. 504/2002 şi ale art. 22 alin. (1) din Decizia C.N.A. nr. 130/2006 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, dar Decizia prin care i-a fost aplicată sancţiunea este lovită de nulitate absolută, întrucât nu conţine menţiunile obligatorii prevăzute de art. 16 din OG nr. 2/2001, care completează Legea nr. 504/2002 sub acest aspect.
În ceea ce priveşte fondul deciziei, reclamanta a arătat că aceasta este nelegală şi netemeinică, pentru că emisiunea D.D.D. difuzată în data de 15 martie 2006 era o producţie audiovizuală accesibilă oricărui tip de public, nu conţinea nici pornografie, nici violenţă nejustificată, astfel încât nu se încadra în ipotezele avute în vedere de art. 39 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 şi de art. 22 alin. (1) din Decizia nr. 130/2006.
Prin sentinţa civilă nr. 2858 din 9 noiembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată acţiunea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut pe de o parte, că legea specială aplicabilă în speţă, nu cuprinde menţiuni obligatorii cu privire la forma unei asemenea decizii şi prin urmare nu se poate invoca nulitatea actului administrativ pentru acest motiv, iar pe de altă parte că reclamanta a încălcat dispoziţiile art. 39 din lege atunci când a prezentat pe post, începând cu ora 21,00, interviuri luate unor criminali în serie.
Faţă de gravitatea faptei şi în raport de antecedentele reclamantei, instanţa de fond a apreciat că nu se justifică nici reducerea cuantumului amenzii aplicate.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs reclamanta SC O.T. SRL, care a solicitat casarea hotărârii instanţei de fond, pentru nelegalitate şi netemeinicie, iar pe fond admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că sentinţa a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 90 şi art. 91 din Legea nr. 504/2002, potrivit cărora în cazul în care constată că au fost încălcate dispoziţii ale legii, altele decât cele prevăzute la art. 90 alin. (1), sau ale deciziilor având caracter normativ adoptate de consiliu, acesta urma să emită o somaţie conţinând condiţii şi termene precise de intrare în legalitate. Doar în situaţia în care radiodifuzorul nu intră în legalitate în condiţiile şi termenele stabilite prin somaţie sau încălcă din nou aceleaşi prevederi, s-ar putea aplica amenda contravenţională.
În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că în cuprinsul deciziei atacate s-a menţionat că postul de televiziune O.T.V. a mai fost sancţionat pentru nerespectarea reglementărilor din domeniul audiovizualului privind protecţia copiilor dar o astfel de referire generică nu poate suplini cerinţa de somare a radiodifuzorului, cu condiţii şi termene concrete.
Cu privire la temeinicia sentinţei atacate, recurenta-reclamantă a reluat susţinerile din cererea de chemare în judecată, arătând că în cadrul ediţiei din 15 martie 2006 a emisiunii D.D.D. au fost difuzate reportaje în care erau prezentate interviuri cu diverse persoane condamnate, aflate în penitenciar, fără să conţină pornografie sau violenţă nejustificată.
Prin urmare, în opinia sa, programul în cauză era o producţie audiovizuală accesibilă oricărui tip de public, fără restricţii, conform art. 18 lit. a) din Decizia nr. 130/2006, neatrăgând incidenţa dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 şi ale art. 22 alin. (1) din Decizia C.N.A. nr. 130/2006.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât a arătat că motivul de nelegalitate privind încălcarea prevederilor art. 91 din Legea nr. 504/2002 nu a fost invocat şi în faţa instanţei de fond, cererea reclamantei fiind modificată în recurs, iar în altă ordine de idei, încălcarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 este considerată o faptă gravă, care poate fi sancţionată direct cu amendă, conform art. 90 din aceeaşi lege.
Examinând cauza în raport cu motivele de recurs invocate şi cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.
Prin Decizia nr. 171 din 28 martie 2006, C.N.A. a sancţionat SC O.T. SRL cu o amendă de 10.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 39 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 şi ale art. 22 alin. (1) din Decizia nr. 130/2006 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.
Fapta reţinută în sarcina recurentei-reclamante constă în transmiterea pe postul O.T.V., în ziua de 15 martie 2006, începând cu ora 21:07, a unei emisiuni în cadrul căreia au fost prezentate înregistrări ale unor reportaje, cu interviurile luate unor criminali din câteva penitenciare din ţară, fără semn de avertizare.
Sancţiunea a fost aplicată în temeiul art. 90 alin. (1) lit. d), art. 90 alin. (2) şi art. 91 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 504/2002.
Potrivit art. 90 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 504/2002, în forma în vigoare la data respectivă, constituie contravenţie programarea şi difuzarea de programe, cu încălcarea prevederilor art. 28 alin. (6) şi (7), art. 29 – 33, art. 34 alin. (2) –(4), art. 39 alin. (1), art. 40 şi ale art. 85 alin. (4) - (9). Aceste fapte se sancţionează cu amendă de la 5000 lei la 50.000 lei, conform art. 90 alin. (2) din Legea nr. 504/2002.
În temeiul art. 90 alin. (3) din aceeaşi lege, numai în cazul în care Consiliul apreciază că efectele unei fapte prevăzute la alin. (1) sunt minore, va adresa o somaţie publică de intrare în legalitate.
De altfel, motivul de nelegalitate privind încălcarea art. 90-91 din Legea nr. 504/2002 a fost invocat pentru prima dată în recurs, deşi prevederile art. 294 alin. (1), corelate cu cele ale art. 316 C. proc. civ., interzic schimbarea cauzei sau obiectul cererii de chemare în judecată, precum şi formularea de cereri noi în calea de atac.
Având în vedere interesul public pe care C.N.A. are obligaţia să îl ocrotească, în temeiul art. 10 din Legea nr. 504/2002, precum şi îndatoririle şi restricţiile pe care le presupune libertatea de exprimare, conform art. 30 şi art. 53 din Constituţia României şi art. 10 alin. (2) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Înalta Curte constată că intimatul-pârât şi-a exercitat corespunzător dreptul de apreciere în ceea ce priveşte aplicarea şi individualizarea sancţiunii.
Conform art. 39 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, este interzisă difuzarea de programe care pot afecta grav dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor în special programele care conţin violenţă nejustificată.
Art. 22 din Decizia C.N.A. nr. 130/2006 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, în vigoare la data faptei, impunea obligaţia difuzării producţiilor audiovizuale prevăzute la art. 18 lit. e) (producţii audiovizuale interzise copiilor sub 18 ani, altele decât cele pornografice, care în S.U.A. şi în ţările din U.E. sunt interzise publicului sub 18 ani) în intervalul orar 24,00 - 6,00, însoţite permanent de un semn de avertizare reprezentând un cerc de culoare albă, având în interior numărul 18.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, din raportul de monitorizare care a stat la baza emiterii deciziei rezultă că în interviurile luate unor persoane condamnate pentru infracţiuni contra vieţii, difuzate în emisiunea analizată, au fost evocate în mod nejustificat scene de o violenţă extremă, constând în descrierea detaliată a modului în care au fost comise fapte de omor.
De regulă, detaliile au fost prezentate ca urmare a întrebărilor insistente şi amănunţite ale reporterului.
Aceste fapte se încadrează în categoria celor avute în vedere de art. 39 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 şi art. 22 din Decizia C.N.A. nr. 130/2006, iar autoritatea emitentă a apreciat corect că nu se pune problema unor efecte minore, în sensul art. 90 alin. (3) din lege.
Dimpotrivă, astfel de producţii audiovizuale pot avea un accentuat impact negativ, mai ales asupra minorilor, care nu au încă discernământul format şi pot fi tentaţi să imite comportamentul adulţilor.
Referirile la programele difuzate de D.C., făcute în cererea de recurs, exced cauzei de faţă şi nu sunt de natură să înlăture caracterul faptei reţinute în sarcina recurentei-reclamante.
Având în vedere toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de nelegalitate sau netemeinicie a sentinţei, în sensul art. 304 pct. 9 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC O.T. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 2858 din 9 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1746/2007. Contencios. Refuz soluţionare... | ICCJ. Decizia nr. 1748/2007. Contencios. Litigiu privind regimul... → |
|---|
