ICCJ. Decizia nr. 1919/2007. Contencios. Litigiu privind magistraţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1919/2007
Dosar nr. 15341/1/2006
Şedinţa publică din 3 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia, reclamanta Ş.E. a chemat în judecată pârâţii Guvernul României, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi Ministerul Justiţiei solicitând să se dispună prin hotărâre judecătorească, anularea prevederilor alin. (2) şi (3) ale art. 14 şi Anexa nr. 6 din Nomele de aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea pensiilor serviciu din Legea nr. 303/2004, precum şi prevederile alin. (1) din acelaşi articol, având conţinutul „şi se diminuează conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 19/2000 cu modificările şi completările ulterioare potrivit exemplului nr. 4 din anexa 6", norme aprobate prin HG nr. 263/2005.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că pensia de serviciu stabilită prin Decizia de pensionare nr. 192373 din 22 aprilie 2005 i-a fost diminuată cu 13,75 % ca urmare a aplicării Normelor aprobate prin HG nr. 263/2005, astfel că a depus contestaţie împotriva acestei decizii la Tribunalul Hunedoara, invocând pe calea excepţiei prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004, nelegalitatea art. 14 alin. (1)-(3).
Reclamanta a mai arătat că prin dispoziţiile legale contestate s-au adăugat la prevederile art. 84 din Legea nr. 303/2004 în care pensionarea anticipată este prevăzută doar ca un drept al magistratului potrivit Legii nr. 19/2000, fără să se prevadă concomitent şi sancţiunea diminuării cuantumului pensiei, care se stabileşte în cuantumul prevăzut de art. 81 din Legea nr. 303/2004, astfel că diminuarea în baza reglementărilor Normelor aprobate prin HG nr. 268/2005 şi interdicţiile de cumulare adaugă la prevederile legii.
Prin sentinţa civilă nr. 191 din 5 august 2005 a Curţii de Apel Alba Iulia a fost admisă acţiunea reclamantei.
Instanţa de fond a dispus în baza art. 164 C. proc. civ. şi conexarea dosarului nr. 4165/2005 având ca obiect excepţia de nelegalitate invocată de pârâtă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut faptul că, examinând comparativ prevederile art. 84 şi 81 din Legea nr. 303/2004 cu prevederile art. 14 alin (1), (2) şi (3) din Normele de aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea pensiei de serviciu din Legea nr. 303/2004, se constată că prin reglementările din Norme, atacate în acţiunea reclamantei, s-au adăugat dispoziţii noi peste prevederile art. 84 şi art. 81 din această lege, în vigoare la data adoptării acestor norme, încălcându-se astfel prevederile art. 108 alin. (2) şi art. 53 din Constituţia României.
În prezent, a reţinut instanţa de fond, ca urmare a modificărilor şi completărilor aduse Legii nr. 303/2004 prin Legea nr. 247/2005, art. 81 şi art. 84 nu mai fac vreo trimitere la dispoziţiile Legii nr. 19/2000, astfel că a dispărut orice suport legal al art. 14 alin. (1)–(3) din Normele aprobate prin HG nr. 263 din 31 martie 2005.
Art. 81 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, prevede expres posibilitatea cumulului pensiei cu salariul realizat dintr-o activitate profesională.
Din examinarea dispoziţiilor Legii nr. 303/2004, aşa cum se afla în vigoare la data aprobării Normelor de aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea pensiilor de serviciu, a concluzionat Curtea că nici anterior această lege nu interzicea cumulul pensiei de serviciu cu alte venituri dintr-o activitate legală şi nu se face nici o trimitere la prevederile art. 5 din Legea nr. 19/2000 şi nici la suspendarea pensiei de serviciu în condiţiile art. 92 din aceeaşi lege.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele Guvernul României, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi Ministerul Justiţiei.
Prin Decizia nr. 2216 din 13 iunie 2006, Înalta Curte a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond, reţinând faptul că măsura întrunirii pricinilor nu putea fi dispusă în situaţia de faţă. Înalta Curte a reţinut că prima acţiune a reclamantei este o acţiune principală în anulare a unor dispoziţii din Normele aprobate prin HG nr. 263/2005, acţiune asupra căreia instanţa era ţinută se pronunţe în mod separat de cererea aceleiaşi persoane, reclamantă în altă cauză, prin care aceasta a invocat excepţia de nelegalitate a unor dispoziţii din acelaşi act administrativ cu caracter normativ în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Prin sentinţa nr. 140 din 22 septembrie 2006 Curtea de Apel Alba Iulia a admis acţiunea reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut faptul că întrucât art. 84 din Legea nr. 303/2004 prevedea pentru pensionarea anticipată a unui magistrat doar îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 19/2000, în speţă art. 50, însă cu respectarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 303/2004, rezultă că această dispoziţie legală nu prevedea diminuarea cuantumului pensiei de serviciu conform Legii nr. 19/2000.
Curtea a concluzionat că dispoziţiile din alin. (1) privind „diminuarea conform art. 50 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare potrivit exemplului 4 din anexa nr. 6 şi cele din alin. (2) şi (3) constituie o adăugare la lege, neputând fi impuse sancţiunile diminuatorii conţinute de Legea nr. 19/2000, în condiţiile în care Legea nr. 303/2004 nu le prevede.
Nelegalitatea acestor dispoziţii rezultă şi din conduita ulterioară a legiuitorului, care prin Legea nr. 247/2005 a modificat Legea nr. 303/2004, în sensul eliminării trimiterii la dispoziţiile Legii nr. 19/2000 din cadrul prevederilor referitoare la pensia de serviciu.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii Guvernul României, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi Ministerul Justiţiei, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru a cărui incidenţă s-a solicitat modificarea hotărârii în sensul respingerii acţiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată.
Argumentele invocate de cei trei recurenţi în dezvoltarea acestui motiv de recurs sunt sensibil identice, susţinându-se, în esenţă, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât dispoziţiile art. 14 din Normele de aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea pensiilor de serviciu din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului, aprobate prin HG nr. 263/2005 nu reprezintă o adăugare la lege, acestea fiind în deplină concordanţă cu articolul în a cărui aplicare au fost emise.
În opinia recurenţilor, Legea nr. 303/2004 stabileşte drepturile în baza cărora se calculează pensie de serviciu, care se au în vedere şi la stabilirea pensiei anticipate, însă celelalte condiţii aplicabile în cazul pensiei anticipate sau anticipate parţial, inclusiv diminuarea corespunzătoare a pensiei prin aplicarea de penalităţi, sunt stabilite de Legea nr. 19/2000, la care făcea trimitere art. 84 din Legea nr. 303/2004.
Este irelevantă de asemenea, susţin recurenţii, conduita ulterioară a legiuitorului, întrucât pentru persoanele care au solicitate pensia anticipată, în temeiul formei anterioare a art. 84 din Legea nr. 303/2004, erau aplicabile aceste dispoziţii legale, iar suportul legal al art. 14 alin. (1) şi (3) din Norme la care a făcut referire instanţa a dispărut numai pentru viitor.
Or, legea atunci în vigoare făcea expres referire la Legea nr. 19/2000 în ceea ce priveşte stabilirea pensiei anticipate, beneficiul pe care legiuitorul a înţeles să-l acorde magistraţilor fiind numai cuantumul acesteia, care într-o atare situaţie nu se calculează potrivit dreptului comun, ci potrivit art. 81 din Legea nr. 303/2004.
Intimata-reclamantă Ş.E. a formulat întâmpinare invocând excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, motivat de faptul că prevederile legale care reglementau calea de atac a recursului şi atrăgeau această competenţă au fost declarate neconstituţionale, excepţie ce a fost respinsă la termenul din 9 ianuarie 2007.
Pentru acelaşi considerent, a invocat şi excepţia inadmisibilităţii recursului, susţinându-se că prin declararea ca fiind neconstituţionale a prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, sentinţele pronunţate în primă instanţă în materia contenciosului administrativ nu mai pot fi atacate cu recurs.
Pentru cazul în care instanţa de recurs va trece şi peste acest aspect, reclamanta-intimată a invocat tardivitatea de care au fost deja afectate în ciclul procesual anterior recursurile declarate de Guvernul României şi M.M.S.S.F., precum şi excepţia lipsei de interes în promovarea celor 3 recursuri, motivat de faptul că actul administrat a fost abrogat de emitent, ceea ce ar echivala cu retractarea lui, iar Ministerul Justiţiei şi M.M.S.S.F. au avut doar atribuţii de avizare şi nu calitatea de emitenţi.
Sub aspectul fondului cauzei, s-a apreciat că soluţia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, solicitându-se respingerea recursurilor ca nefondate.
În opinia intimatei, interpretările date de recurenţi prevederilor art. 81-84 din Legea nr. 303/2004 sunt eronate, scăpându-se din vedere aspectul esenţial, respectiv că şi în sistemul Legii nr. 19/2000 se aplică diminuări doar în cazul pensiei anticipate parţiale nu şi a celei anticipate, ceea ce nu este cazul în speţă, deoarece legea specială nu foloseşte astfel de exprimări, nu prevede penalizări sau interdicţii de cumul şi nici nu face trimiteri la art. 50 alin. (2) din legea generală.
Pronunţându-se mai întâi asupra excepţiilor invocate de reclamanta-intimată Ş.E., în condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse pentru argumentele în continuare arătate.
Noua lege a contenciosului administrativ a menţinut pentru această categorie de litigii principiul dublului grad de jurisdicţie, respectiv judecata în fond şi în recurs.
De asemenea, potrivit art. 299 C. proc. civ., hotărârile date fără drept de apel sunt supuse recursului, termenul de declarare a acestuia fiind de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, conform art. 301 C. proc. civ., iar competenţa de atribuţiune în soluţionarea acestora, în materia contenciosului administrativ, este cea stabilită prin art. 3 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în M.O. nr. 307 din 5 aprilie2006, Curtea Constituţională a declarat, într-adevăr, ca fiind neconstituţionale dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, constatând că textul supus controlului a prevăzut că hotărârea pronunţată de către instanţa de contencios administrativ poate fi atacată în termen de 15 zile de la pronunţare ori de la comunicare, fără să precizeze în ce condiţii şi pentru care dintre participanţi, termenul se raportează la unul din cele două momente procedurale.
Prin urmare, numai sub acest aspect s-a concluzionat că legea nu îndeplineşte condiţia de „previzibilitate" consacrată în jurisprudenţa C.E.D.O., judecătorul fiind constrâns să stabilească el însuşi, pe care jurisprudenţială, în afara legii, regulile necesare pentru a se pronunţa asupra recursului cu a cărui judecare a fost investit, fără a se putea concluziona că într-o atare situaţie nu devin incidente dispoziţiile de drept comun, cum pretinde recurenta.
În considerarea textelor de lege anterior enunţate şi a prevederilor art. 28 din Legea nr. 554/2004, având în vedere totodată şi principiul dublului grad de jurisdicţie consacrat de această lege, ca de altfel şi considerentele pentru care s-a impus declararea neconstituţionalităţii textului constituit ca reper în legea specială, singura concluzie legalmente posibilă este aceea că hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia contenciosului sunt supuse recursului în termenul de 15 zile care curge de la comunicarea hotărârii, excepţia inadmisibilităţii acestuia neputând fi reţinută.
Nejustificată este şi invocarea tardivităţii de care au fost deja afectate recursurile Guvernului României şi M.M.S.S.F. în cadrul procesual anterior, întrucât, în ipoteza casării cu trimitere, hotărârea pronunţată în rejudecare asupra fondului este ea însăşi, în condiţiile prevăzute de lege, susceptibilă de recurs, subiectele acestuia fiind toate părţile litigante.
Mai mult, din această perspectivă, se impune precizarea că prin Decizia nr. 2216 din 13 iunie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în rejudecarea recursurilor ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare, tardivitatea acestora a fost reţinută numai prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care prima instanţă a dispus în baza alin. (1) al acestui text anularea unor dispoziţii ale actului atacat, fără a se pronunţa explicit şi legal în nici una din cererile formulate de reclamantă, respectiv acţiunea în anulare ca acţiune principală şi excepţia de nelegalitate cu a cărei soluţionare a fost investită instanţa ca urmare a invocării ei în alt dosar, conexate în mod nejustificat.
În rejudecare, avându-se în vedere statuările instanţei de recurs, s-a dispus disjungerea celor două dosare, excepţia de nelegalitate fiind soluţionată în mod irevocabil, în sensul respingerii acesteia, prin Decizia I.C.C.J. nr. 1258 din 28 februarie 2007, iar acţiunea în anulare prin hotărârea recurată în acest dosar. Prin urmare, asupra acestei acţiuni în contencios administrativ, instanţa s-a pronunţat în mod explicit doar prin această din urmă hotărâre.
Excepţia lipsei de interes în promovarea recursului este, la rândul său, neîntemeiată, în condiţiile în care pentru persoanele care au solicitat pensia anticipată în temeiul art. 84 din Legea nr. 303/2004, prevederile art. 14 alin. (1), (2) şi (3) din Normele metodologice referitoare la stabilirea pensiilor de serviciu ale magistraţilor erau aplicabile, fiind avute în vedere la emiterea Deciziei nr. 192373 din 22 aprilie2005 a Casei Judeţene de Pensii Hunedoara, iar excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţii M.M.S.S.F. şi Ministerul Justiţiei au fost respinse, în mod justificat, de către prima instanţă.
Recursurile declarate în cauză sunt fondate.
Examinând actele dosarului şi criticile recurenţilor prin prisma dispoziţiilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în speţă este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea greşită a legii, pentru considerentele în continuare arătate.
Potrivit art. 84 din Legea nr. 303/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 274/2005, în vigoare la data pensionării reclamantei, „magistraţii pot fi pensionaţi anticipat în condiţiile Legii nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, respectându-se, în mod corespunzător, drepturile prevăzute în prezenta lege".
Textul de lege stabileşte aşadar, raportul dintre cele două acte normative, Legea nr. 19/2000, care este legea generală, aplicându-se ori de câte ori legea specială, Legea nr. 303/2004, nu conţine dispoziţii derogatorii.
Prin raportare la acest text de lege, nu se poate reţine nelegalitatea prevederilor art. 14 alin. (1), (2) şi (3) din Normele de aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea pensiilor de serviciu ale magistraţilor, aprobate prin HG nr. 263/2005, cum în mod greşit a concluzionat prima instanţă.
Prevederile din Norme a căror anulare s-a solicitat respectă dreptul magistraţilor de a beneficia de pensia anticipată, al cărei cuantum nu se calculează potrivit dreptului comun, ci potrivit dispoziţiilor art. 81 din legea specială, impunându-se însă îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de Legea nr. 19/2000, la care face trimitere art. 84 din Legea nr. 303/2004, inclusiv sub aspectul diminuării corespunzătoare a pensiei prin aplicarea de penalităţi.
Aceste dispoziţii cu caracter normativ nu reglementează, aşadar, decât modalitatea de stabilire şi calculare a pensiei de serviciu pentru magistraţii care îndeplinesc condiţiile pentru acordarea pensiei anticipate, fără a adăuga la dispoziţiile Legii nr. 303/2004.
În considerarea principiului „tempus regit actum", conduita ulterioară a legiuitorului nu este de natură a justifica în nici un mod soluţia adoptată de prima instanţă, pentru persoanele care au solicitat stabilirea pensiei anticipate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 fiind aplicabile dispoziţiile art. 84 din Legea nr. 303/2004 în forma anterioară, care au constituit suportul legal al art. 14 alin. (1), (2) şi (3) din Normele de aplicare a prevederilor referitoare la stabilirea pensiilor de serviciu, aprobate prin HG nr. 263/2005.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursurile vor fi admise, dispunându-se modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii în contencios administrativ formulată de reclamanta Ş.E., ca fiind neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate excepţiile privind inadmisibilitatea, tardivitatea şi lipsa de interes a recursurilor invocate de intimata-reclamantă Ş.E.
Admite recursurile declarate de Guvernul României, Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei şi Ministerul Justiţiei, împotriva sentinţei nr. 140 din 22 septembrie 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată şi, în fond, respinge ca neîntemeiată acţiunea reclamantei Ş.E.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1918/2007. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1921/2007. Contencios. Anulare act... → |
|---|
