ICCJ. Decizia nr. 1906/2007. Contencios. Anulare acte emise de autorităţile de reglementare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1906/2007
Dosar nr. 3595/2/2006
Şedinţa publică din 3 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC D.T. SRL a solicitat în contradictoriu cu parata A.N.R.C. anularea deciziei nr. 3029/ EI din 15 decembrie 2005 emisă de pârâtă şi obligarea la emiterea unei noi decizii în care tariful de monitorizare să fie corect calculat.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că prin actul administrativ contestat pârâta a calculat tariful de monitorizare conform art. 48 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 79/2002 aprobată prin Legea nr. 591/2002 în sumă de 23.001 lei (RON) calculat la cifra de afaceri anulată a anilor 2003 şi 2004 de 11.401.963.70 lei (114.019.637.000 lei ROL) şi apreciază că Decizia este nelegală sub cel puţin trei aspecte.
Reclamanta a arătat faptul că s-a calculat prin aceeaşi decizie tariful de monitorizare datorat pentru 2 ani (2003 şi 2004) deşi, conform legii, deciziile se emit anual. S-a susţinut că tariful de monitorizare stabilit este calculat greşit, cu interpretarea eronată a dispoziţiilor legale, deoarece nu a fost raportat doar la cifra de afaceri rezultată din prestarea serviciilor efectuate de societate cu privire la furnizarea de reţele şi servicii de comunicaţii electronice ci a fost avută în vedere întreaga cifră de afaceri, rezultată în principal din activitatea de comerţ.
Cu privire la servicii, reclamanta a arătat că a încetat activitatea de furnizor de reţele şi servicii de telecomunicaţii electronice începând cu data de 1 februarie 2004 şi în aceste condiţii tariful de monitorizare datorat de societate trebuia stabilit în condiţiile art. 48 lit. a) din OUG nr. 79/2002 prin raportare la cifra de afaceri a lunii ianuarie 2004.
Prin sentinţa civilă nr. 1883 din 20 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă acţiunea reclamantei.
Instanţa de fond a reţinut că în cauza dedusă judecăţii sunt incidente dispoziţiile prevăzute de art. 48 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 79/2002, potrivit cărora la încetarea activităţii în domeniul comunicaţiilor electronice, indiferent de forma acestei încetări, orice furnizor de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice autorizat potrivit art. 4, are obligaţia de a achita un tarif de monitorizare corespunzător, stabilit ca produs dintre procentul stabilit de A.N.R.C. în condiţiile art. 47 alin. (2) pentru anul anterior şi cifra de afaceri cumulată a anului anterior şi a anului în curs a furnizorului respectiv.
În raport de dispoziţiile art. 48 lit. a) din OUG nr. 79/2002, care nu face distincţie în funcţie de perioada în care furnizorul a fost autorizat, tariful de monitorizare datorat la încetarea activităţii în domeniul comunicaţiilor electronice se stabileşte în mod unitar şi nu proporţional cu perioada în care furnizorul de servicii a avut această calitate.
Tariful de monitorizare datorat de fiecare furnizor de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice anual se calculează conform art. 47 din OUG nr. 79/2002.
În cauza de faţă, reţine Curtea, este vorba de tariful de monitorizare calculat la încetarea activităţii în acest domeniu, reglementat de art. 48 din actul normativ, iar cele două tarife nu se confundă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta SC D.T. SRL solicitând, în principal, casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare motivat de faptul că, în opinia sa, era necesară administrarea probei cu expertiza contabilă pentru a se determina cifra de afaceri aferentă anilor 2003 şi 2004, iar, în subsidiar, modificarea acesteia în sensul admiterii acţiunii astfel cum au fost formulată.
Au fost reiterate motivele invocate prin acţiune pentru care, în opinia reclamantei, tariful de monitorizare trebuia să fie calculat numai pentru perioada în care a beneficiat de dreptul de furnizare a serviciilor de comunicaţii electronice, respectiv până la 1 februarie 2004, soluţie ce se impune, în raport cu lacunele reglementării vechi, cel puţin din motive de echitate.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitându-se totodată examinarea cauzei sub toate aspectele, conform art. 3041 C. proc. civ.
Recursul nu este fondat.
Examinând actele dosarului şi criticile recurentei prin prisma prevederilor art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind incident în speţă nici un motiv care să impună modificarea sau casarea acesteia, pentru considerentele în continuare arătate.
Reclamanta SC D.T. SRL a fost autorizată, potrivit dispoziţiilor art. 4 din OUG nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor, aprobată prin Legea nr. 591/2002, cu modificările şi completările ulterioare, să furnizeze servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât telefonie şi linii închiriate, începând cu data de 14 august 2003. Această calitate a încetat la data de 1 februarie 2004, ca urmare a manifestării de voinţă a reclamantei exprimată prin adresa înregistrată la A.N.R.C.T.I. la 19 ianuarie 2004.
În consecinţă, prin Decizia nr. 3025 din 14 decembrie 2005, emisă de preşedintele A.N.R.C., în sarcina reclamantei s-a stabilit obligaţia de plată a tarifului de monitorizare datorat la încetarea activităţii în domeniul comunicaţiilor electronice, conform art. 48 lit. a) din OUG nr. 79/2002, în redactarea anterioară datei de 31 decembrie 2005 când au intrat în vigoare dispoziţiile art. II pct. 4 şi 5 din Legea nr. 239/2005 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul comunicaţiilor, iar nu obligaţia de plată a tarifului anual prevăzut de art. 47 din acelaşi act normativ.
Potrivit art. 48 lit. a) din OUG nr. 79/2002, reţinut ca temei legal al deciziei contestate, la încetarea activităţii în domeniul comunicaţiilor electronice, indiferent de forma acestei încetări, orice furnizor de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice autorizat potrivit art. 4 are obligaţia de a achita un tarif de monitorizare corespunzător, stabilit ca produs dintre procentul stabilit de A.N.R.C. în condiţiile art. 47 alin. (2) pentru anul anterior şi cifra de afaceri cumulată a anului anterior şi a anului în curs a furnizorului respectiv.
Textul face trimitere strict la cifra de afaceri care se regăseşte în contul de profit şi pierdere, inclus în situaţiile financiare anuale reglementate de Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, aceasta reprezentând suma tuturor veniturilor realizate de un operator economic în cursul unui exerciţiu financiar.
În vederea determinării cifrei de afaceri furnizorii de reţele şi de serviciu de comunicaţii aveau obligaţia, conform art. 47 alin. (7) din OUG nr. 79/2002, în vigoare la acea dată, de a transmite A.N.R.C. un exemplar al situaţiilor financiare anuale, o dată cu depunerea acestora la organele financiare în termenul prevăzut de lege.
În condiţiile în care aceste prevederi legale stabilesc în mod expres modalitatea de determinare a cifrei de afaceri, iar partea prezentă nu a stăruit în admiterea şi administrarea expertizei la care a făcut referire prin acţiunea introductivă, probă care nu era, de altfel, utilă pentru soluţionarea cauzei, instanţa nu era obligată a se pronunţa motivat asupra acestui mijloc de probă, criticile recurentei sub acest aspect neputând fi reţinute.
Nu au suport legal nici susţinerile recurentei în sensul că se impunea stabilirea cifrei de afaceri pentru anul 2004 proporţional cu perioada în care a beneficiat de dreptul de a furniza astfel de servicii, respectiv până la data de 1 februarie 2004, în condiţiile în care prin art. 48 al OUG nr. 79/2002 nu se făcea o atare distincţie.
Reţinând, aşadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectei a legii, astfel încât motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 invocat de recurenţi nu este incident în speţă şi constatând, totodată, inexistenţa vreunui alt motiv de ordine publică ce ar putea fi invocat din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC D.T. SRL Călăraşi, împotriva sentinţei civile nr. 1883 din 20 septembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1904/2007. Contencios. Anulare act emis de... | ICCJ. Decizia nr. 1908/2007. Contencios. Anulare act emis de... → |
|---|
