ICCJ. Decizia nr. 1978/2007. Contencios. Anulare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1978/2007
Dosar nr. 630/1/2007
Şedinţa publică din 12 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Cluj cu nr. 8380/2004, reclamantul N.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, anularea deciziei nr. 25 din 23 iulie 2004, emisă de C.J.I. din cadrul Ministerului Apărării Naţionale.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că i-a fost imputată suma de 782,25 dolari SUA, pentru un aparat de aer condiţionat, pe care S.M.C.R.A. l-a primit de la Baza logistică a O.N.U. din orăşelul Viara.
În opinia reclamantului Decizia de imputare este nelegală, pe de o parte, pentru că a fost emisă după termenul de prescripţie a angajării răspunderii materiale şi pe de altă parte pentru că responsabilitatea gestiunii materialelor revenea altei persoane.
Prin sentinţa civilă nr. 2029 din 18 octombrie 2004, tribunalul a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj, secţia contencios administrativ, reţinând că Decizia contestată este un act administrativ jurisdicţional emis în cadrul procedurii reglementate de OG nr. 121/1998 de o autoritate publică centrală care atrage aplicarea normei de competenţă cuprinse în art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
Astfel învestită, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 161 din 16 martie 2005, a respins excepţia de prescripţie a dreptului de stabilire a răspunderii disciplinare şi a admis acţiunea, dispunând anularea deciziei de imputare din 10 februarie 2004 emisă de Ministerul Apărării Naţionale – direcţia medicală, a Hotărârii nr. 1 din 16 aprilie 2004, emisă de aceeaşi autoritate şi a deciziei nr. 25 din 23 iulie 2004 emisă de C.J.I. din cadrul Ministerului Apărării Naţionale.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că termenul de 3 ani prevăzut de art. 24 alin. (1) din OG nr. R1/1998, este un termen de decădere şi nu de prescripţie, iar pârâtul nu este decăzut din acest drept deoarece aprobarea pentru plata sumei imputate a fost dată în septembrie 2003, iar Decizia a fost emisă la 10 februarie 2004.
Pe fond, instanţa a reţinut că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile art. 2 din OG nr. 121/1998 pentru antrenarea răspunderii materiale a contestatorului.
Astfel, preluarea aparatului de aer condiţionat de la baza logistică O.N.U. de către misiunea română din Angola, a fost evidenţiat în inventare şi în evidenţele contabile, iar gestionarea efectivă a acestor obiecte revenea lui B.C., cel care de altfel a şi preluat aparatul în discuţie, în baza unui inventar, de la gestionarul anterior.
Instanţa a mai reţinut că probatoriile administrate în cauză au dovedit că aparatul a fost găsit în ţară, într-unul din containerele misiunii şi predat de către gestionarul menţionat mai sus, direcţiei medicale iar, ulterior, a fost trimis în Angola, prin aeroportul Otopeni. În acest sens s-a făcut trimitere la declaraţiile martorilor R.C. şi F.I.
Instanţa de fond a concluzionat că, pe de o parte, nu se poate reţine culpa reclamantului în ceea ce priveşte ţinerea evidenţelor contabile, iar pe de altă parte, aparatul în discuţie nu a dispărut, el fiind preluat de direcţia medicală din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, structură ce nu a făcut obiectul cercetării prealabile.
Această sentinţă a fost casată prin Decizia nr. 265 din 26 ianuarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, care a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în vederea completării probatoriului prin administrarea probei testimoniale în scopul stabilirii pe deplin a stării de fapt.
În fond după casare au fost audiaţi martorii F.A. şi B.C.
Prin sentinţa nr. 472 din 3 noiembrie 2006, rejudecând cauza, Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantului anulând Decizia de imputare din 10 februarie 2004, emisă de Ministerul Apărării Naţionale – direcţia medicală, Hotărârea nr. 1 din 16 aprilie 2004, emisă de aceeaşi autoritate şi Decizia nr. 25 din 23 iulie 2004, emisă de C.J.I. din cadrul Ministerului Apărării Naţionale.
În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut următoarele:
Prin Decizia de imputare din 10 februarie 2004, Ministerul Apărării Naţionale – direcţia medicală a dispus angajarea răspunderii materiale a reclamantului în calitatea sa de locţiitor al comandantului pentru logistică al S.M.C.U.M., pentru recuperarea pagubei de 25.066.419 lei vechi, reprezentând contravaloarea aparatului de aer condiţionat, nepredat la încheierea misiunii O.N.U. din Angola.
În motivarea deciziei, autoritatea emitentă a reţinut că reclamantul nu a luat măsurile de ţinere a evidenţei contabile a bunurilor materiale şi de verificare a acestora, deşi O.N.U. a înaintat lista de inventar cu echipamentul deţinut de acesta, listă în care, la poziţia 34, este consemnat „Air conditioner".
În Decizia nr. 25/2004 a C.J.I. s-a menţionat că despre aparatul de aer condiţionat în discuţie se ştie că nu a fost înregistrat în evidenţa contabilă a spitalului militar de campanie „Angola", a fost consemnat în lista de inventariere cu materialele contingentului românesc şi a ajuns în ţară, fără a se putea stabili dacă a fost returnat în Angola sau a rămas în România.
Pornind de la această stare de fapt, necontestată de părţi, Curtea de apel a considerat că paguba efectivă care s-a reţinut în sarcina reclamantului a fost generată de împrejurarea că aparatul ajuns în ţară „a dispărut" şi în consecinţă nu a putut fi returnat; vina aparţine însă persoanelor răspunzătoare cu gestiunea resurselor aflate în ţară, iar nu reclamantul.
Instanţa a mai reţinut că evidenţa contabilă a patrimoniului reprezintă o simplă consemnare în scris a unor realităţi patrimoniale, înregistrarea în contabilitate neavând nici o influenţă cu privire la existenţa din patrimoniu. Cu alte cuvinte, raportul dintre evidenţa contabilă şi patrimoniu este unul între scriptic şi faptic, astfel încât pentru o dispariţie faptică petrecută în ţară nu poate fi răspunzătoare persoana care a fost însărcinată cu evidenţa scriptică în Angola.
Astfel, instanţa a concluzionat că reclamantul a fost sancţionat pentru o faptă pe care nu a săvârşit-o, contrar dispoziţiilor art. 7 din C.E.D.O., împrejurare considerată ca făcând de prisos analiza declaraţiilor de martori.
Sentinţa menţionată a fost atacată cu recurs, în temeiul legal, de către pârât, care a solicitat modificarea ei în sensul respingerii acţiunii reclamantului, pentru motive pe care le-a încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a arătat că soluţia instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale OG nr. 121/1998 şi aplicarea greşită a principiilor care stau la baza răspunderii materiale a militarilor.
În acest sens, recurentul-pârât a făcut o expunere a împrejurărilor de fapt reţinute în procesul – verbal de cercetare administrativă, arătând că, în raport cu aceste fapte, baza legală a deciziei de imputare au reprezentat-o dispoziţiile art. 12 lit. b) din OG nr. 121/1998 privind răspunderea, materială a militarilor şi ale punctului 20 din Ordinul nr. M5/1999 ale Ministrului Apărării Naţionale, de aprobare a normelor de aplicare a OG nr. 121/1998.
A mai arătat că instanţa a apreciat în mod greşit că reclamantul a fost sancţionat pentru o faptă pe care nu a săvârşit-o, întrucât atribuţiile sale de locţiitor pentru logistică, nu au încetat odată cu sosirea în ţară a contingentului, fiind descărcat de gestiune în momentul în care materialele aflate în dotarea spitalului de campanie au fost predate reprezentanţilor direcţiei medicale. Dispariţia aparatului de aer condiţionat a avut loc în timpul operaţiunilor de predare a materialelor, ca o consecinţă directă a neluării în evidenţă şi nepredării în ţară a acestuia, pe de o parte şi a neluării măsurilor de expediere a aparatului la misiunea O.N.U. din Angola, pe de o altă parte, ceea ce reprezintă un cumul de fapte ilicite raportate la obligaţiile de serviciu ale reclamantului.
În opinia recurentului-pârât, răspunderea materială a reclamantului a fost corect stabilită, fiind îndeplinite toate condiţiile prevăzute de pct. 6 al Ordinului nr. M5/1999 al Ministrului Apărării Naţionale, pentru aplicarea prevederilor OG nr. 121/1998: existenţa unei pagube reale şi certe, constând în contravaloarea aparatului de aer condiţionat plătită secretariatului O.N.U.; faptele ilicite, astfel cum au fost expuse mai sus; vinovăţia intimatului-reclamant care deşi a cunoscut prevederile art. 349 din instrucţiuni şi ale art. 12 lit. b) din OG nr. 121/1998, a tratat cu superficialitate aceste aspecte; strânsa legătură cauzată dintre faptă şi prejudiciu, decurgând din înseşi obligaţiile pe care le avea reclamantul în calitate de şef logistică.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând motivelor invocate de recurentul-pârât.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate în recurs şi a prevederilor art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Potrivit art. 12 lit. b) din OG nr. 121/1998, indicat ca temei legal al deciziei de imputare supuse controlului de legalitate, răspunderea materială este angajată în cazul producerii unor pagube în sarcina militarilor, pentru pagubele produse atunci când primesc transportă, păstrează şi eliberează bunuri materiale şi valori, fără a avea calitatea de gestionari în sensul legii.
Instanţa de fond a reţinut în mod corect, pe baza probelor administrate în cauză, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii materiale a intimatului-reclamant, în sarcina căruia nu se poate stabili cu certitudine o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, care să constituie cauza pagubei suferite de Ministerul Apărării Naţionale.
Condiţia ca vinovăţia „să fie stabilită cu certitudine în sarcina autorului faptei", prevăzută în pct. 6, lit. c) din Ordinul nr. M5/1999 al Ministrului Apărării Naţionale pentru aplicarea prevederilor OG nr. 121/1998, constituie o concretizare a principiului general de drept „in dubio pro reo" – îndoiala profită debitorului.
Concluzia instanţei de fond reflectă pe de o parte interpretarea corectă a prevederilor OG nr. 121/1998 şi a normelor de aplicare a acesteia şi pe de altă parte analiza aprofundată a documentaţiei întocmite în cadrul cercetării administrative şi a probelor administrate nemijlocit.
În sarcina intimatului – reclamant s-a reţinut, prin procesul – verbal de cercetare administrativă din 13 ianuarie 2004, că se face vinovat de neluarea măsurilor de ţinere la zi a evidenţei contabile şi neverificarea acestora, deşi O.N.U. a înaintat spitalului militar românesc lista de inventar cu echipamentul distribuit de acesta, unde este consemnat „Air conditioner".
Acesta a îndeplinit însă funcţia de locţiitor al comandantului pentru logistică al spitalului militar de campanie al misiunii O.N.U. de menţinere a păcii din Angola numai în ultima seria (1 decembrie 1996 – 30 iulie 1997). Aparatul de aer condiţionat în discuţie nu a fost menţionat, cu elemente de identificare, ca fiind preluat de la seria anterioară în procesul-verbal din data de 29 noiembrie 1996, pentru a se putea stabili cu certitudine că neregulile din evidenţele contabile au apărut în timpul mandatului intimatului-reclamant, iar în procesul verbal de cercetare administrativă s-a consemnat că după încheierea definitivă a misiunii, evidenţele contabile ale spitalului militar de campanie au fost verificate de către organele de audit şi nu s-au constatat diferenţe.
Sub acest aspect, însăşi Decizia nr. 25 din 23 iulie 2004 a C.J.I. are o motivare contradictorie.
Astfel, în primele paragrafe din considerente se arată că „Până la 6 septembrie 2003, Ministerul Apărării Naţionale nu a avut, de drept, în ţară sau în străinătate, în patrimoniu un „Air conditioner, pentru că nu au existat nici documente de predare – primire şi nu a fost luat nici în evidenţa contabilă a Spitalului" şi că intimatul-reclamant „a ştiut sau trebuia să ştie că bunul nu poate constitui pagubă dacă nu se află în patrimoniul armatei".
Cu toate acestea, a fost considerată legală Decizia de imputare, în baza unui raţionament fundamentat doar pe o prezumţie că bunul a existat până la data plăţii contravalorii lui către structura O.N.U.
Totodată, a reţinut că aparatul a ajuns în ţară, fără a se putea stabili dacă a fost returnat în Angola ori a rămas în România.
Chiar în situaţia în care ar fi rezultat cu certitudine săvârşirea cu vinovăţie a faptelor reţinute în sarcina reclamantului, nu poate fi identificată o legătură directă de cauzalitate între aceste fapte şi prejudiciul creat, de vreme ce se susţine că aparatul a ajuns în România şi a fost preluat de direcţia medicală a Ministerului Apărării Naţionale.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că nu există motive de casare sau de modificare a sentinţei, potrivit art. 304 pct. 9 şi 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Apărării, împotriva sentinţei civile nr. 472 din 3 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1970/2007. Contencios. Alte cereri. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1986/2007. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
