ICCJ. Decizia nr. 3205/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3205/2007
Dosar nr.41421/3/200.
Şedinţa de la 22 iunie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 4 decembrie 2006 reclamantul P.A.M. a solicitat în contradictoriu cu C.N.P.A.D.A.S., obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2002, 2003 şi 2004 actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului la data plăţii efective, la care se adaugă şi daunele interese aferente potrivit art. 161 alin. (4) C. muncii.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că a avut calitatea de funcţionar public în cadrul C.N.P.A.D.A.S., că dreptul la prima de concediu a fost şi este prevăzut de Legea nr. 188/1999, drept a cărui existenţă nu a fost abrogat, dar a cărui realizare a fost suspendat de dispoziţii ale unor legi ce s-au succedat în timp, prevederi care în opinia sa sunt neconstituţionale, încălcând prevederile art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi art. 53 alin. (1) şi (2) din Constituţia României (art. 49 în vechea redactare) precum şi principiul constituţional al nediscriminării.
Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 75 din 8 ianuarie 2007 a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi văzând dispoziţiile art. 911 din Legea nr. 188/1999, art. 10 din Legea nr. 554/2004 precum şi cele ale art. 158-169 C. proc. civ. a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Prin sentinţa civilă nr. 820 din 21 martie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea reclamantului, obligând pârâta să-i stabilească sumele cuvenite cu titlu de prima de vacanţă pe perioada 2002, 2003, 2004, actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective.
Totodată, instanţa a respins cererea privind daunele interese ca nefondată, pe motiv că acesta nu poate primi de două ori repararea prejudiciului.
Instanţa de fond a mai reţinut că reclamantul în calitate de funcţionar public al pârâtei instituţii publice în perioada 2002, 2003, 2004 avea, potrivit art. 33 alin. (2), Legea nr. 188/1999, devenit art. 34 alin. (2), dreptul la acordarea primei de concediu în condiţiile legii, drept câştigat astfel, al cărui exerciţiu a fost suspendat ca efect al dispoziţiilor OUG nr. 33/2001 şi apoi suspendat succesiv ca efect al dispoziţiilor din legile bugetului din anii 2001-2005, ceea ce însă nu a echivalat cu pierderea acestui drept, drept născut/stabilit prin Legea nr. 188/1999 ca drept subiectiv de conferă titularilor prerogativele în virtutea cărora pot pretinde subiectului pasiv al raportului juridic să efectueze prestaţia.
Suspendarea exerciţiului dreptului, nu echivalează cu însăşi înlăturarea acestui drept, atâta vreme cât prin nici una din prevederile din OUG nr. 33/2001 şi apoi din legile bugetului din anii 2001- 2005, nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anul 2006, întrucât înlăturarea existenţei dreptului la prima de concediu ar fi contravenit disp. art. 53 din Constituţia României revizuită, cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Suspendarea succesivă pe perioada menţionată a avut ca efect numai imposibilitatea realizării acestui drept la prima de concediu pentru funcţionarii publici, în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul dreptului.
Potrivit art. 33 alin. (2) şi apoi art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 cu modificările ulterioare, republicată, reclamantul în calitate de funcţionar public al pârâtei instituţii publice în perioada 2002, 2003, 2004, avea dreptul la prima de concediu, drept câştigat prin lege, al cărui exerciţiu a fost suspendat prin efectul OUG nr. 33/2001 şi apoi al legilor bugetului, pentru perioada 2001 – 2005.
În consecinţă, instanţa de fond, în conformitate cu art. 18, Legea nr. 554/2005, a admis în parte acţiunea, obligând pârâta la plata către reclamant a sumelor reprezentând prima de concediu cuvenită pe anul 2002, 2003, 2004, actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului, la data plăţii efective, în virtutea principiului echităţii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâta C.N.P.A.D.A.S., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că instanţa de fond în mod greşit a obligat recurenta-pârâtă la plata primelor de concediu prevăzute de Legea nr. 188/1999 întrucât pentru anii 2003 – 2005 funcţionarii publici nu au beneficiat de prime ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă deoarece dispoziţiile art. 34 al Legii nr. 188/1999 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, au fost suspendate prin legile bugetare anuale din această perioadă.
Astfel, arată recurenta-pârâtă prin art. III din OUG nr. 33 din 26 februarie 2001, aplicarea prevederilor referitoare la acordarea prime, cu ocazia plecării în concediu de odihnă din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, publicată în M.Of., Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999, cu modificările şi completările ulterioare, au fost suspendate până la data de 1 ianuarie 2002.
Acest termen a fost prelungit prin art. 12 alin. (4) din Legea bugetului de stat pe anul 2002, nr. 743/2001 şi art. 32 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2002, nr. 744/2001, până la 31 decembrie 2002 şi prin art. 10 alin. (3) din Legea bugetului de stat pe anul 2003, nr. 631/2002 şi art. 7 alin. (3) din Legea asigurărilor sociale de state pe anul 2003, nr. 632/2002, până la 31 decembrie 2003.
În anul 2004, prin art. 9 alin. (7) din Legea bugetului de stat pe anul 2004, nr. 507/2003 şi art. 7 alin. (3) din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2004, nr. 519/2003, această primă a fost suspendată până la data de 31 decembrie 2004.
În anul 2005, prin art. 8 alin. (7) din Legea bugetului de stat pe 2005, nr. 511/2004 şi art. 7 alin. (3) din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2005, nr. 512/2004, această primă a fost suspendată până la data de 31 decembrie 2005.
Prin urmare, instituţia pârâtă nu a putut proceda la încălcarea actelor normative referitoare la suspendarea aplicării dispoziţiilor privind acordarea primelor de concediu.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond, cu apărările formulate şi probele administrate precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcţionarilor publici ca pe lângă indemnizaţia de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de necontestat că prin dispoziţii succesive acordarea primei de vacanţă a fost suspendată în anii 2001 – 2006.
Numai că, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia.
Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit iniţial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M.Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menţinut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M.Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum şi prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M.Of. nr. 365 din 29 mai 2007).
Aşadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Mai mult, suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2002, 2003 şi 2004.
Chiar în ipoteza în care nu ar exista prevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia României revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
În plus, Înalta Curte reţine că este de necontestat că intimaţilor-reclamanţi li se vor calcula drepturile privind prima de concediu, raportat nu doar la perioada solicitată dar şi la perioada cât au fost efectiv funcţionari publici.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, amplu şi corect motivată, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de C.N.P.A.D.A.S., împotriva sentinţei civile nr. 820 din 21 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3203/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3211/2007. Contencios → |
|---|
