ICCJ. Decizia nr. 3592/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3592/2007
Dosar nr. 2991/3/2006
Şedinţa publică din 27 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 7 septembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, reclamanta M.I.A. a chemat în judecată M.M.S.S.F., solicitând Instanţei să dispună obligarea pârâtului, în temeiul de art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anul 2003 actualizată cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea ministerului la plata de daune interese în temeiul art. 161 alin. (4) C. muncii.
Prin sentinţa civilă nr. 4478 din 12 octombrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reţinând incidenţa art. 911 din Legea nr. 188/1999, introdus prin Legea nr. 251/2006, coroborate cu dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, în considerarea faptului că pârâtul este o autoritate publică centrală.
Prin sentinţa civilă nr. 833 din 21 martie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis în parte acţiunea reclamantei şi l-a obligat pe pârât să plătească acesteia drepturile băneşti reprezentând prima de concediu pentru anul 2003, actualizată cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective. Curtea de Apel a respins capătul de cerere privitor la plata daunelor interese.
În motivarea sentinţei civile pronunţate, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, aspectele ce vor fi arătate în continuare.
Potrivit adeverinţei din 27 octombrie 2006 eliberată de M.M.S.S.F., reclamanta a fost funcţionar public în cadrul ministerului în perioada 01 februarie 2002 - 23 februarie 2004 şi a efectuat concediul de odihnă pe anul 2003, având dreptul la plata primei de concediu pe anul respectiv în temeiul art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Aplicarea dispoziţiilor din Legea nr. 188/1999 referitoare la prima de concediu a fost suspendată printr-o serie de acte normative, după cum urmează: prin art. 3 alin. (1) din OUG nr. 33/2001, până la 31 decembrie 2001, prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 743/2001 şi art. 32 din Legea nr. 744/2001, până la 31 decembrie 2002, prin art. 10 alin. (3) din Legea nr. 631/2002, până la 31 decembrie 2003, prin art. 9 alin. (7) din Legea nr. 507/2003, până la 31 decembrie 2004, prin art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004, până la 31 decembrie 2005, şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 380/2005, până la 31 decembrie 2006.
Întrucât, în prezent, nu mai sunt în vigoare dispoziţiile de suspendare a aplicării prevederilor respective din Legea nr. 188/1999, cenzurarea legalităţii acestora este de competenţa Instanţei judecătoreşti, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.
În acest sens, Curtea de Apel a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile de suspendare menţionate contravin art. 15 alin. (2), art. 16, 41 şi 53 din Constituţie, întrucât dreptul la prima de concediu constituie un drept de remunerare a muncii, care nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu şi contrar echităţii ori cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii.
A mai reţinut Instanţa că suspendarea temporară a exerciţiului dreptului de a beneficia de prima de concediu nu echivalează cu stingerea acestui drept, ci are ca efect doar imposibilitatea temporară a realizării lui.
În consecinţă, Instanţa de Fond a reţinut că reclamanta are dreptul la plata primei de concediu pe anul 2003, actualizată cu indicele de inflaţie, de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective.
Respingând capătul de cerere referitor la plata de daune interese, Curtea de Apel a reţinut că acordarea primei de concediu pe anul 2003, actualizată cu indicele de inflaţie, constituie o reparaţie integrală a prejudiciului suferit de funcţionarul public.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, pârâtul M.M.S.S.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine, în esenţă, că Instanţa de Fond a aplicat greşit legea în cauza dedusă judecăţii, neobservând că deşi potrivit prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, funcţionarul public are dreptul la o primă de concediu, totuşi, acordarea acestei prime a fost suspendată pe perioada 2001 - 2006 prin legi care sunt în acord cu prevederile constituţionale şi a căror aplicarea este obligatorie inclusiv pentru funcţionarii publici.
Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluţiei Instanţei de Fond, cu apărările formulate şi probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Prin Legea nr. 188/1999 a fost instituit dreptul funcţionarilor publici ca, pe lângă indemnizaţia de concediu, să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Acest drept a fost prevăzut de art. 33 alin. (2) din forma iniţială a legii, de art. 34 alin. (2) din forma republicată în 2004 a legii şi, în prezent, este prevăzut de art. 35 alin. (2) din forma republicată în 2007 a Legii nr. 188/1999.
Este de necontestat faptul că, prin dispoziţiile succesive indicate de recurentul - pârât, prevederile respective din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate în perioada 2001 - 2006.
Însă, tot atât de adevărat este că aceste norme de suspendare care, în prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit evident dispoziţiilor constituţionale, întrucât dreptul de remunerare a muncii ca şi dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă, ca drepturi fundamentale reglementate în art. 41 din Constituţia României nu pot fi restrânse discriminatoriu şi în alte condiţii decât cele expres şi limitativ prevăzute în art. 53 din Constituţie, respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, desfăşurarea instrucţiei penale şi prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru, ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Aceleaşi norme constituţionale stipulează că restrângerea drepturilor respective poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică şi că trebuie să fie în orice caz proporţională cu situaţia care a determinat-o fără să aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Cum în prezenta cauză nu s-a demonstrat incidenţa vreuneia dintre condiţiile constituţionale de restrângere precizate, Înalta Curte reţine că Instanţa de Fond, în mod just a analizat şi a apreciat că actele normative prin care a fost suspendat exerciţiul dreptului la prima de concediu şi care în prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit Constituţiei.
Pe de altă parte, în raport cu susţinerile recurentului - pârât, Înalta Curte constată că, astfel cum corect a reţinut şi Instanţa de Fond, suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată chiar existenţa dreptului.
În consecinţă, Înalta Curte constată că întemeiat a reţinut Curtea de Apel că reclamanta, având calitatea de funcţionar public în cadrul ministerului şi efectuând concediul de odihnă pe anul 2003, are, pentru argumentele arătate, dreptul de a i se plăti plata primei de concediu pentru perioada respectivă.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, în baza dispoziţiilor, art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., va fi respins recursul declarat de M.M.S.S.F. (în prezent M.M.F.E.Ş., ca urmare a măsurilor de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale prevăzute de art. 5 alin. (1) din OUG nr. 24/2007).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.M.F.E.Ş. împotriva sentinţei civile nr. 833 din 21 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3590/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 3594/2007. Contencios. Litigiu privind... → |
|---|
