ICCJ. Decizia nr. 396/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi conform O.U.G. nr. 214/1999( calitatea de luptator în rezistenţa anticomunistă). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 396/2007
Dosar nr. 37367/2/2005
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 29 noiembrie 2005, reclamantul B.C. a solicitat anularea deciziei emisă la 25 martie 2004, în dosarul nr. 742/2000, de pârâtul Ministerul Justiţiei - Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă şi obligarea pârâtului să emită o nouă decizie prin care să-i acorde calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că actele depuse în dovedirea cererii sale de acordare a calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, au fost interpretate eronat de membrii comisiei care funcţionează în cadrul ministerului pârât pentru aplicarea OUG nr. 214/1999. Reclamantul a apreciat nelegal refuzul pârâtului de a-i acorda drepturile prevăzute în acest act normativ, dat fiind că a fost trimis în judecată şi arestat pentru o faptă cu caracter politic, şi anume, delictul de agitaţie publică.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1251 din 31 mai 2006, prin care a admis acţiunea, a anulat Decizia emisă la 25 martie 2004 şi a obligat pârâtul să emită o nouă decizie, prin care să acorde reclamantului, calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, în conformitate cu art. 3 lit. a) din OUG nr. 214/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Hotărând astfel, instanţa de fond a constatat că reclamantul îndeplineşte condiţiile legale pentru acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, dovedind că a fost supus unei măsuri privative de libertate timp de 10 luni şi 12 zile pentru omisiune de denunţ la infracţiunea de instigare publică şi că a fost destituit din funcţia publică deţinută prin Decizia ministerială nr. 343 din 13 martie 1950 a Ministerului Apărării Naţionale, pentru manifestări duşmănoase regimului.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs, pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând modificarea hotărârii, în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamant ca nefondată.
Recurentul a criticat hotărârea atacată pentru nelegalitate, motivând că intimatul-reclamant nu poate beneficia de prevederile OUG nr. 214/1999, deoarece măsurile administrative abuzive la care a fost supus, nu au fost consecinţa unei fapte săvârşite în scopurile menţionate la art. 2 din acest act normativ.
Recurentul a arătat că interpretarea sistematică a prevederilor legale invocate de intimat, impune concluzia că existenţa unor măsuri administrative abuzive nu este suficientă pentru acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, fiind necesar ca acestea să fi fost luate pentru săvârşirea unei fapte în scopurile enumerate în lege şi reprezentând motive politice. Cu referire la probele administrate în cauză, recurentul a susţinut că intimatul nu îndeplineşte condiţii legale pentru admiterea cererii sale, întrucât a fost achitat prin sentinţa nr. 338 din 30 mai 1952 a Tribunalului Militar Bucureşti, pentru delictul de agitaţie publică, astfel încât nu se poate reţine existenţa faptei intr-unul din scopurile prevăzute în art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport şi cu dispoziţiile art. 304 şi 3041 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Prevederile OUG nr. 214/1999 au fost corect aplicate de instanţa de fond la situaţia de fapt dovedită în cauză şi necontestată de ministerul recurent, constatându-se nelegalitatea refuzului de a se acorda intimatului, calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Actul normativ indicat drept temei juridic al acţiunii recunoaşte în art. 1, calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice sau supuse din motive politice unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989.
Măsurile administrative abuzive au fost definite în art. 3 al actului normativ, ca reprezentând „orice măsuri luate de organele fostei miliţii sau securităţi ori de alte organe ca urmare a săvârşirii unei fapte în scopurile menţionate la art. 2 alin. (1) şi în baza cărora s-a dispus privarea de libertate în locuri de deţinere sau pentru efectuarea de cercetări, încetarea contractului de muncă sau retrogradarea, dispuse din motive politice şi dovedite cu acte scrise, administrative sau judecătoreşti, de la acea dată".
Intimatul-reclamant a fost supus acestor două măsuri administrative abuzive prevăzute expres în art. 3 lit. a) şi g) din OUG nr. 214/1999, cu modificările şi completările ulterioare, fiind îndreptăţit la acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că intimatul a fost arestat la data de 17 august 1949, dar în baza unui mandat de arestare emis ulterior, la data de 30 septembrie 1950, pentru omisiune de denunţ la infracţiunea de instigare publică şi a fost pus în libertate la data de 29 iunie 1950.
Instanţa de fond a constatat în mod judicios că intimatul a fost supus unei măsuri administrative abuzive prin privarea de libertate într-un loc de detenţie pentru o perioadă de 10 luni şi 12 zile, fără existenţa unui mandat de arestare, deoarece mandatul nr. 8025 a fost emis după un an şi o lună de la arestare şi, respectiv, după 3 luni de la data punerii în libertate.
Împrejurarea că intimatul a fost achitat prin sentinţa nr. 338 din 30 mai 1952 a Tribunalului Militar Bucureşti, pentru delictul agitaţie publică, nu înlătură caracterul abuziv al măsurii administrative prin care s-a dispus privarea sa de libertate.
Recurentul a susţinut neîntemeiat că această măsură nu a fost consecinţa unei fapte săvârşite în scopurile menţionate la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, cu modificările şi completările ulterioare.
Îndeplinirea acestei condiţii legale privind existenţa unor motive politice ale măsurilor abuzive dispuse în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, a fost dovedită prin cea de a doua măsură la care a fost supus intimatul, şi anume, destituirea sa din funcţie prin Decizia ministerială nr. 343 din 13 martie 1950 a Ministerului Apărării Naţionale, pentru manifestări duşmănoase regimului.
În consecinţă, atât arestarea şi deţinerea intimatului, cât şi destituirea sa din funcţie constituie măsuri administrative abuzive la care acesta a fost supus din motive politice şi pentru care are dreptul la acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1251 din 31 mai 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 394/2007. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 398/2007. Contencios. Refuz soluţionare... → |
|---|
