ICCJ. Decizia nr. 4023/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4023/2007
Dosar nr. 799/59/200.
Şedinţa publică din 23 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 140 din 16 mai 2007 Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC M.I. SRL şi pe cale de consecinţă a dispus suspendarea executării deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite în sarcina reclamantei de controlul vamal, nr. 2174 din 31 ianuarie 2007, în limita sumei de achitat, respectiv 297.860 lei măsura suspendării a fost dispusă până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acţiunii în contencios administrativ, privind anularea deciziei menţionate.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamanta a demonstrat că se află în situaţia unui caz bine justificat, date fiind motivările care îi susţin aparenţa de nelegalitate a actului iar iminenţa prejudiciului este evidentă prin prisma executării silite asupra debitului, a cărui punere în executare, ar fi în măsură să perturbe substanţial activitatea economico-financiară a societăţii.
Împotriva acestei hotărâri pârâtele D.R.V. Timişoara şi A.N.V. au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs dezvoltate, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de fond în mod nelegal a respins excepţia de autoritate a lucrului judecat având în vedere că o cerere anterioară, formulată de aceeaşi societate reclamantă, de suspendare a executării deciziei de regularizare ce formează obiectul dosarului de faţă, a fost respinsă (dosar 664/59/2007 înregistrat la Curtea de Apel Timişoara).
Recurenta a mai arătat că argumentele invocate de intimata-reclamantă în susţinerea cererii de suspendare, întemeiată pe prevederile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004 nu sunt de natură să justifice suspendarea de către instanţă a executării silite, nefiind demonstrat prin nici un mijloc de probă faptul că executarea silită a sumei stabilite prin actul de impunere ar avea consecinţe grave, în sensul producerii unei pagube greu de reparat ulterior.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, pentru suspendarea executării unui act administrativ, solicitată instanţei competente a se pronunţa şi asupra anulării în tot sau în parte a actului respectiv, se cer a fi întrunite cumulativ două condiţii, respectiv existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, care, astfel poate fi prevenită.
Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului în raport de aceste prevederi legale, incidente, cât şi prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar şi potrivit art. 3041 C. proc. civ., reţine că instanţa de fond în mod corect a apreciat că în cauză sunt întrunite cele două cerinţe legale.
Astfel, după cum în mod just s-a constatat, iminenţa prejudiciului în cazul societăţii intimate este evidentă dat fiind faptul că s-a dovedit începerea executării silite a sumei ce formează obiectul deciziei de impunere contestată, respectiv 297.860 lei. În plus, nu suma de bani ca atare, ce formează obiectul executării silite ci consecinţele evidente decurgând din posibila plată, respectiv, perturbarea însemnată a activităţii societăţii reclamante, demonstrează o dată în plus îndeplinirea aceste condiţii.
Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurentei şi în ceea ce priveşte modalitatea în care instanţa de fond a analizat în cauză cerinţa cazului bine justificat, întrucât în mod argumentat chiar dacă sumar, au fost prezentate motivele de aparentă nelegalitate ale actului de impunere, respectiv lipsa motivării legale a deciziei de regularizare ca şi încălcarea principiilor securităţii juridice şi a protecţiei aşteptărilor legitime, consacrate şi în jurisprudenţa comunitară.
Nici în faţa instanţei de fond şi de altfel nici prin motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă nu a combătut aceste motive.
În fine, se reţine că şi critica recurentei vizând modalitatea de soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei autorităţii de lucru judecat este neîntemeiată şi ca atare nu poate fi primită, pe de o parte, pentru că aşa cum corect s-a reţinut prin hotărârea anterioară invocată, cererea de suspendare formulată de aceeaşi reclamantă-intimată a fost respinsă exclusiv pentru neplata cauţiuni legal datorată, iar pe de alta, reţinând natura juridică a acestor hotărâri judecătoreşti, ce vizează măsuri vremelnice , nu soluţionează fondul cauzei şi care pot fi modificate în măsura în care se schimbă condiţiile avute în vedere la pronunţarea primei hotărâri nefiind aşadar supuse puterii de lucru judecat propriu-zise.
Faţă de cele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul de faţă ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii legale pronunţate de instanţa de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de D.R.V. pentru A.N.V. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 140 din 16 mai 2007 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4021/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4043/2007. Contencios → |
|---|
