ICCJ. Decizia nr. 4837/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr.4837/2007
Dosar nr. 32252/3/200.
Şedinţa publică din 13 decembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, Contencios Administrativ şi Fiscal, reclamantul S.N.F.P. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice si A.N.A.F., solicitând în numele membrilor săi de sindicat, funcţionari publici în cadrul Agenţiei, obligarea la plata drepturilor salariale, reprezentând prima de concediu pe anii 2001-2005, în cuantum actualizat cu rata inflaţiei.
În motivarea cererii s-a arătat că neacordarea acestor drepturi salariale este neîntemeiată, întrucât suspendarea prin acte normative a acordării acestor prime s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 16, art. 41 şi art. 53 din Constituţia, reprezentând o restrângere nejustificată şi discriminatorie a unui drept constituţional fundamental.
Prin sentinţa civilă nr. 747 din 30 ianuarie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de munca, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apei Bucureşti, având în vedere prevederile art. 10 alin. (1), (3) din Legea 554/2004 şi art. 91 din Legea 188/1999.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, iar la termenul de judecată din 19 iunie 2007 reclamantul a arătat că înţelege să renunţe la judecarea cauzei în numele numitei P.R.
Prin sentinţa civilă nr. 1838 din 20 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, instanţa a luat act de renunţarea la judecată a numitei P.R., formulată prin reprezentant S.N.F.P. şi a respins atât excepţia prematurităţii acţiunii cât şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ambele invocate de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Pe fondul cauzei, instanţa a admis acţiunea formulată, aşa cum aceasta a fost precizată şi a obligat pârâţii la plata către reclamanţi, membrii ai S.N.F.P., potrivit tabelului anexat de acesta, a drepturilor salariale reprezentând prima de concediu pentru anii 2001-2005, în cuantumul actualizat cu rata inflaţiei, de la data naşterii dreptului pentru fiecare dintre reclamanţi, la data plăţii efective.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut, în ce priveşte cele două excepţii invocate, că dreptul reclamanţilor la prima de concediu este născut şi actual, iar că termenul de prescripţie de 3 ani, se raportează la data reintrării în vigoare a dispoziţiei legale.
Pe fondul cauzei, instanţa a apreciat, pe de o parte, că normele legale de suspendare contravin art. 16, art. 41 şi art. 53 din Constituţia României, iar, pe de altă parte, că suspendarea exerciţiului dreptului de a încasa prima de concediu nu echivalează cu stingerea dreptului, având drept efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a operat suspendarea.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs Ministerul Economiei şi Finanţelor, criticând soluţia pronunţată pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 şi art. 3041 C. proc. civ., precum şi A.N.A.F., formulând critici prin prisma art. 304 pct. 9 din acelaşi act normativ.
Prin recursul formulat, Ministerul Economiei şi Finanţelor a susţinut, în esenţă, că, după cum a statuat Curtea Constituţională, dreptul la prima de concediu nu reprezintă un drept fundamental, consacrat de constituţie, astfel încât art. 53 din legea fundamentală, nu este incident în speţă.
Totodată s-a mai arătat că dispoziţiile OUG nr. 33/2001, astfel cum a fost aprobata prin Legea nr. 386/2001, precum si cele ale Legii nr. 743/2001 au întrerupt cursul prescripţiei dreptului la acţiune pentru beneficiarii prevederii legale, a cărei punere in aplicare a fost suspendata sau amânata prin acte normative temporare, emise datorita unor condiţii financiare deosebite.
De asemenea recurentul-pârât a mai precizat că acordarea dreptului la prima de concediu a fost suspendată succesiv în perioada 2001-2005, prin acte normative care au fost emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă.
S-a mai opinat că Ministerului Economiei si Finanţelor ii revine obligaţia de a se încadra in cheltuielile stabilite de către legiuitor, astfel încât, plata primelor de concediu apare ca fiind nelegala si imposibil de efectuat, întrucât, ca urmare a suspendării aplicării dispoziţiilor legale referitoare la acordarea acestora pentru perioada 2001-2005, nu au fost si nu sunt prevăzute sumele necesare plaţii acestor prime.
S-a făcut de asemenea referire la Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, invocându-se şi soluţii pronunţate în speţe similare de către Curţile de Apel.
A.N.A.F. a susţinut, prin recursul declarat, că, în raport cu prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, prima instanţă a respins în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă A.N.A.F., a susţinut că suspendarea prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 a fost dispusă prin legile bugetului de stat, suspendarea având ca temei legal prevederile Legii nr. 24/2000, republicată, astfel încât, acordarea acestor prime în condiţiile suspendării exerciţiului dreptului, s-ar fi făcut cu încălcarea legii.
Recurenta-pârâtă a mai arătat că, în opinia sa, acordarea primelor de concediu nu se poate face decât pentru perioada ce urmează încetării suspendării, dat fiind faptul că acordarea retroactivă a acestora ar încălca principiul neretroactivităţii legii.
De asemenea s-a apreciat că singura autoritate competentă să se pronunţe în legătură cu constituţionalitatea unui text de lege este Curtea Constituţională, astfel încât în mod greşit prima instanţă s-a pronunţat asupra constituţionalităţii normelor prin care a fost suspendat succesiv exerciţiul dreptului la prima de concediu, chiar dacă, la momentul introducerii acţiunii, aceste norme nu mai erau în vigoare.
S-a mai precizat că, după cum a statuat Curtea Constituţională, drepturile suplimentare nu reprezintă drepturi fundamentale, consacrate de Constituţie, care să nu poată fi modificate sau anulate de către legiuitor.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenţi, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Curtea constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează:
Aşa cum rezultă din probatoriul administrat, intimaţii reclamanţi, membrii ai Sindicatul Naţional al Funcţionarilor Publici, sunt angajaţi ai pârâtei A.N.A.F., în calitate de funcţionari publici.
În conformitate cu prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, devenit art. 34 alin. (2), ulterior republicării, funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Este de necontestat că, prin dispoziţii succesive, acordarea primei de concediu a fost suspendată, dar, după cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, suspendarea dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui.
Soluţia instanţei de fond este în concordantă cu jurisprudenţa unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie precum şi soluţia pronunţată în materie de cătreSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, avându-se în vedere noţiunea de "bun".
Astfel, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin noţiunea de bun se înţelege şi "speranţa legitimă" de a dobândi un bun prin lege.
Noţiunea de „speranţă legitimă" presupune existenţa unei reglementări prin lege, or de vreme ce printr-o lege se recunoaşte dobândirea unui bun, în speţă patrimonial, nu se poate interzice, tot prin lege, dobândirea bunului, deoarece, în acest fel, dreptul consacrat prin lege este golit practic de conţinutul său.
Prin urmare, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, nu se poate considera că un atare drept nu a existat în perioada în care exerciţiul său a fost suspendat.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca a nu obstacula titularii drepturilor recunoscute în a beneficia efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Totodată, în raport cu prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în raport cu faptul că actele normative prin care a fost suspendat exerciţiul dreptului la prima de concediu nu mai sunt în vigoare, susţinerile relative la aprecierea asupra constituţionalităţii unei prevederi nu pot fi reţinute, astfel încât, în raport cu faptul că în cauză nu s-a demonstrat incidenţa vreuneia dintre condiţiile constituţionale de restrângere a dreptului, în mod corect s-a reţinut în primă instanţă că actele normative în speţă contravin prevederilor constituţionale. în ce priveşte critica privind excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, după cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, momentul de început al prescripţiei de trei ani, reglementată de prevederile Decretului nr. 167/1958, trebuie raportat la data încetării suspendării exerciţiului dreptului la prima de concediu, astfel soluţia de respingerea a excepţiei invocate este temeinică şi legală.
Se mai constată că Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, invocată de recurentul pârât Ministerul Economiei şi Finanţelor, nu are în vedere prevederile Legii nr. 188/1999.
Pentru considerentele arătate, se constată că instanţa a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică, iar recursurile fiind nefondate, urmează a fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de Ministerul Economiei şi Finanţelor şi A.N.A.F. împotriva sentinţei civile nr. 1838 din 20 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 decembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4835/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4839/2007. Contencios → |
|---|
